Și atunci apărea Rita, soția lui Lorenzo, aducând pe tavă comanda. Semăna cu Sophia Loren: brunetă, ochi negri, buze senzuale, sâni mari, talie subțire, fund bombat, gambe fine. Se apleca deasupra mesei, ca să fie sigură că-i vedem bine decolteul, își punea mâinile în șolduri, scotea un „Tutto bene?” cinematografic, lua tava și se îndepărta balansându-și posteriorul. Aș fi ipocrit dacă n-aș recunoaște că era o femeie atrăgătoare. Rita era ceea ce se numește o bombă sexy. Și tot ipocrit aș fi dacă n-aș recunoaște că o priveam stupefiat. În preistorie, o noapte petrecută cu ea ar fi însemnat pentru mine apogeul erotic, numai că eu mă aflam deja în istorie, așa că singurul efect al Ritei asupra mea era un moment de stupefacție, ca și cum în cafeneaua lui Lorenzo ar fi apărut un elefant, gonit apoi imediat de paznicul de la grădina zoologică.
Nu la fel reacționau colegii mei. Oricât le-ar fi cerut bunul-simț să se cenzureze, privirile și gesturile lor căpătau ceva obscen, trăiau cu o excitație irepresibilă marele moment. La început, mi-a fost greu să înțeleg complicitatea din jocul la care participau împreună cu Rita și Lorenzo. N-am auzit pe nimeni să se laude că Rita ar fi răspuns vreodată unor avansuri, care nici nu erau propriu-zis avansuri, țineau de ritualul acceptat în cafeneaua lui Lorenzo. Dar poate că în privința asta italienii sunt mai discreți decât ți-ai închipui, ca să nu mai pun la socoteală că mulți dintre colegii mei nici nu erau italieni. Oricum, Rita se purta mereu la fel, nu privilegia pe nimeni cu vreun zâmbet personalizat, iar după ce efectul marelui moment se estompa, la masa noastră își făcea apariția don Lorenzo. Ritualul prevedea o conversație de vreun sfert de oră, pe teme economico-financiare și politice, eu nu mă băgam în discuție, însă colegii mei se amuzau să-l tachineze. Nu mi-am dat seama dacă Lorenzo le ghicea zeflemeaua. Suferea de o vanitate patologică, vorbea de parcă ar fi fost prim-ministrul Italiei, se pricepea la toate, își dădea cu părerea și despre știință, avea ceva din amestecul de megalomanie, tupeu, șiretenie și grosolănie al lui Petre Găman. Am înțeles treptat că, în schimbul marelui moment oferit fără jenă și rezerve, Lorenzo își savura excitarea vanității timp de un sfert de oră, când se credea Dumnezeu în fața unor tineri fizicieni, la rândul lor excitați de nevastă-sa. În plus, cafeneaua prospera, nu eram singurii clienți atrași acolo de Rita, și am aflat că Lorenzo cumpărase niște case în centrul orașului. Lăsând la o parte enormitățile cu care ne împuia capul, în afaceri era abil.
