După ce epuiza subiectele economico-financiare și politice, se întorcea în spatele tejghelei, lustruia satisfăcut paharele fredonând încet și părea să n-audă cum își băteau joc de el colegii mei. Eu voiam să plec, mă întrebam ce-o fi făcând Claudia, dar trebuia să aștept al doilea mare moment, care încheia ritualul din cafeneaua lui Lorenzo. Dacă mă ridicam, eram tras de mânecă și așezat la loc pe scaun. „Nu fi tâmpit, bucură-te de viață”, mi se spunea, ba chiar mi se reproșa că aparțin unui popor barbar, incapabil să prețuiască frumusețea, iar eu mă simțeam atunci dator să aduc un elogiu mascat vulgarității românești, cu nimic mai prejos de standardele universale – însă ironia mea, ca întotdeauna, era prea fină, am constatat ineficacitatea ei și în țară, și în străinătate.
Al doilea mare moment semăna cu primul, dar apărea un supliment de zâmbet, distribuit egal. Rita venea să strângă paharele, se apleca la fel de mult deasupra mesei, le-ar fi putut strânge pe toate dintr-o dată, însă prefera s-o facă și din direcția opusă, noi așezam sub scrumieră bacșișul consistent, se apleca iarăși, ținând cu dexteritate tava în echilibru, executa același dans al posteriorului până ajungea în spatele tejghelei, noi ne ridicam, îl salutam pe Lorenzo, o salutam pe Rita, ne priveau amândoi cu simpatie comercială urându-ne o seară plăcută, și ieșeam din cafenea.
