Mergeam pe stradă, mă gândeam la demonstrația mea. Soluția ecuației trebuie să fie unică, eram sigur de asta, la fel cum eram sigur că eu mergeam pe stradă, nu altul, eu eram cel care tocmai și-a băgat mâna în buzunar ca să scoată o batistă, eu eram cel care își sufla nasul, nasul era al meu, mă mânca, l-am scărpinat, am tras de el într-o parte, în cealaltă, fără îndoială că e nasul meu, unicul meu nas din unicul univers posibil. Am aruncat batista într-un coș de gunoi. Ideea că ar exista un univers paralel în care aș fi aruncat batista pe jos o găseam respingătoare. M-am împiedicat de un cerșetor, mi-am cerut scuze și m-am simțit obligat să-i dau un leu. Dacă l-aș fi călcat în picioare, cât ar fi trebuit să-i dau? Zece lei? O sută? Există vreun tarif? Eu îi dădusem leul, pentru că din portofel îmi lipsea exact un leu, am verificat, știam câți bani am în portofel. Și portofelul era al meu, l-am cumpărat la Trieste, îl recunosc dintr-un milion de portofele. Tariful pentru călcatul în picioare ar trebui să depindă de starea fizică a cerșetorului – dacă e zdravăn, prețul scade. M-am întors spre cel de care mă împiedicasem. Un slăbănog. Aveam în portofel trei sute cincizeci și opt de lei, dacă l-aș fi călcat în picioare aș fi putut să-i plătesc o sută. Dar nu voiam să-l calc în picioare, era un cerșetor cumsecade, profesionist, chiar amabil – îmi mulțumise. Mă uitam la el, se uita la mine. De ce să-l calc în picioare? Mi-am văzut de drum.
În fața mea mergea un tip cu căștile pe urechi. Asculta muzică, ajungeau până la mine bătăile obsedante ale tobei. Dădea din cap, făcea mișcări sacadate, gâtul, brațele și picioarele păreau acționate de un angrenaj care le sincroniza. Am grăbit pasul ca să-l văd mai bine, mergeam paralel cu el, la un metru. Privea înainte fără să mă observe, auzeam doar toba bubuind ritmic în căști, nici un alt instrument muzical. Avea între douăzeci și cinci și treizeci și cinci de ani, era mai scund și mai slab decât Sabin, purta niște pantaloni largi care se îngustau jos, cu cracii scurți, dar o lungime nefirească între talie și punctul unde se despărțeau cracii. Modelul bizar al pantalonilor îi accentua mișcările sacadate, arăta ca un pinguin mecanic. Sau ca un personaj din desenele animate. Înainte să descopere jocurile video, Sabin se uita zilnic ore în șir la desene animate. I-am spus Claudiei că mi se pare exagerat, ea mi-a răspuns că în felul ăsta își dezvoltă imaginația. N-avea sens s-o contrazic, dar am rămas odată împreună cu Sabin la televizor, ca să văd la ce se expune. Niște personaje simpatice făceau o mulțime de lucruri aiuritoare care-l entuziasmau. Poate că într-adevăr își dezvoltă imaginația, m-am gândit, și eu mă hrănisem în copilărie cu desene animate, deși în cantități rezonabile. Începeau să mă amuze personajele din ecran, când am văzut că unei pisici bipede îi explodează o bombă drept în față, pisica e învăluită în fum, e puțin pârlită, se scutură de funingine și pornește indiferentă mai departe. Apoi, un șoarece biped aleargă, ajunge pe buza prăpastiei, rămâne suspendat în aer pentru câteva clipe, dând de zor din picioare, cade abia după ce observă că sub el se cască golul, aterizează cu bine și continuă vioi alergarea – cred că văzusem și eu în copilărie așa ceva. „Asta nu se întâmplă în realitate, când cazi de la înălțime te faci bucăți”, i-am zis lui Sabin. Comentariul meu era absurd, o glumă proastă ca să-i atrag atenția asupra mea, pentru că nu-și dezlipea ochii de televizor. Am luat atunci o cană și i-am drumul pe podea. Cana s-a făcut țăndări, Sabin s-a apucat să urle, a intervenit Claudia. Tentativa de a mă implica în educația lui Sabin s-a încheiat rău.
M-am apropiat de pinguinul mecanic. Bubuiturile tobei se auzeau și mai de tare. Insuportabil pentru un sistem auditiv normal. O fi surd, mi-am spus. Dar dacă e surd, ce rost are să țină căștile pe urechi? Și de ce mișcările lui sunt sincronizate cu bătăile tobei? Mergea mai departe sacadat, fără să mă vadă, deși eram aproape lipit de el. L-am apucat de umăr, l-am pipăit. S-a scuturat cu o forță pe care nu i-o bănuiam, judecând după constituția lui fragilă. Și-a scos căștile din urechi. „Ce-ai, bă? Ești nebun?” Am făcut un pas înapoi. „Futu-ți gura mă-tii de poponar!” a strigat, iar câțiva trecători au întors capul spre noi. „Potolește-te, dom’le, am vrut numai să pun mâna pe tine ca să văd dacă ești adevărat.” Cred că n-a înțeles, din cauza defectului meu de vorbire. Continua să înjure. „Fii atent cum te exprimi, tinere”, am zis. S-a adunat lume, situația devenise neplăcută. Am arătat către pinguinul mecanic făcându-le celorlalți semn că nu știu ce l-a apucat. Diferența de vârstă și aerul meu respectabil îmi dădeau un ascendent asupra lui. „Poartă-te civilizat”, i-am spus, ignorând înjurăturile. M-am răsucit, am traversat, am intrat pe o stradă aglomerată
