Cei care se trezesc din somnul rațiunii, zis la noi speranță;
Buimaci, își derulează cu amărăciune viața,
Atât de strâmbă-i realitatea încât parcă si străbunii,
Le spun din ceruri că-ar fi bine să întoarcă înc-odată roata!
Alegem să plecăm departe, dincolo de munți,
Degeaba ne-am unit atunci, în sânul unei Patrii!
Exodul, din păcate a-nceput demult…
De-un secol tot fugim unii de alții!
Copiii nostri, apărați de inocența tinereții,
Nu văd sau nu simt incă monștri ce-i asteaptă,
Ironic râde gâdele perfid al bătrâneții,
Ce-abia-n final se devoalează… și dă totul pe față!
An după an, atunci când timpuri noi soseau,
Iar noi speram că soarele va lumina și strada noastră;
În loc să plece cei ce ne-asupreau,
Plecați au fost loviții de năpastă!
Așa rostogolim mereu istoria pătată,
Așa mai înghițim încă odată-n sec;
De parcă nu ne-a fost de-ajuns c-aproape orice mamă, orice tată,
Sunt condamnati să-și audă copiii spunand:
Plec!
