Exodul

Cei care se trezesc din somnul rațiunii, zis la noi speranță;
Buimaci, își derulează cu amărăciune viața,
Atât de strâmbă-i realitatea încât parcă si străbunii,
Le spun din ceruri că-ar fi bine să întoarcă înc-odată roata!

Alegem să plecăm departe, dincolo de munți,
Degeaba ne-am unit atunci, în sânul unei Patrii!
Exodul, din păcate a-nceput demult…
De-un secol tot fugim unii de alții!

Copiii nostri, apărați de inocența tinereții,
Nu văd sau nu simt incă monștri ce-i asteaptă,
Ironic râde gâdele perfid al bătrâneții,
Ce-abia-n final se devoalează… și dă totul pe față!

An după an, atunci când timpuri noi soseau,
Iar noi speram că soarele va lumina și strada noastră;
În loc să plece cei ce ne-asupreau,
Plecați au fost loviții de năpastă!

Așa rostogolim mereu istoria pătată,
Așa mai înghițim încă odată-n sec;
De parcă nu ne-a fost de-ajuns c-aproape orice mamă, orice tată,
Sunt condamnati să-și audă copiii spunand:

Plec!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *