Etty Hillesum: Jurnal (1941–1942). Scrisori din lagărul de la Westerbork (1943) 4

Luni dimineață [29 iunie 1942], ora 10. Dumnezeu nu trebuie să ne dea socoteală, ci noi lui. Știu ce ne mai poate aștepta. Acum sunt despărțită de părinții mei și nu pot să ajung la ei, deși sunt doar la două ore de mers cu trenul de-aici. Dar știu exact în ce fel de casă locuiesc, că nu suferă de foame și au în jurul lor mulți oameni binevoitori. Iar ei știu de asemenea unde sunt eu. Dar știu că poate veni o vreme când nu voi mai ști unde sunt, când vor fi deportați Dumnezeu știe încotro și vor muri acolo în mizerie, așa cum atâția alții mor deja în mizerie. Știu că o astfel de vreme poate veni. Ultima informație este că toți evreii din Olanda vor fi deportați în Polonia, după o perioadă de tranzit în Drenthe. Postul de radio englez a anunțat că din aprilie anul trecut au murit 700.000 de evrei în Germania și în teritoriile ocupate. Și dacă noi vom supraviețui, aceștia vor fi tot atâtea răni pe care va trebui să le purtăm în noi tot restul vieții. Și totuși, Doamne, n-am ce-i face, nu cred că viața este absurdă. Și Dumnezeu nu trebuie să ne dea socoteală pentru prostiile făcute de noi, noi trebuie să dăm socoteală! Am murit deja o mie de morți într-o mie de lagăre de concentrare, știu tot, iar veștile noi nici măcar nu mă mai neliniștesc. Într-un fel sau altul știu deja tot. Și totuși cred că viața asta este frumoasă și plină de sens. În fiecare clipă.