Scopul nostru este de a explica și a ilustra motivele care fac din psihologie un domeniu interesant, important și foarte util azi. Primele patru capitole arată în ce mod explică psihologii procesele mentale implicate în percepție și atenție, în învățare și memorie, în gândire, raționament și comunicare și în motivație și emoție pentru a descrie „mobilierul mental“ al omului prin analiza unor ipoteze formulate de psihologi și a unor modele pe care le-au creat pentru a-și explica observațiile. Capitolul 6 formulează o întrebare importantă: Există un model al dezvoltării umane? Capitolul 7 examinează diferențele individuale și se întreabă: „Putem clasifica oamenii?“ Capitolul 8 își propune să răspundă la întrebarea „Ce se întâmplă când lucrurile o iau razna?“ și se concentrează pe psihologia anormalului. Capitolul 9 este dedicat psihologiei sociale și modului în care oamenii se influențează reciproc. În sfârșit, capitolul 10 se întreabă: „La ce ne ajută psihologia?“, prezentând practicile utilizate astăzi și oferind și o serie de speculații cu privire la dezvoltarea psihologiei în viitor.
Gillian Butler, Freda McManus
Scopul și structura acestei cărți
Scopul nostru este de a explica și a ilustra motivele care fac din psihologie un domeniu interesant, important și foarte util în zilele noastre. Având în vedere că majoritatea psihologilor sunt interesați de oameni, majoritatea exemplelor citate vor fi din psihologia umană. Cu toate acestea, cartea începe de la presupoziția conform căreia condiția minimă de a dispune de o psihologie, în comparație cu o plantă sau cu o amibă, este existența unui sistem mental controlat, care să îi permită organismului să opereze atât în lume, cât și asupra ei. Odată ce creierul și sistemul nervos au evoluat suficient încât să asigure o funcție de centru de control, acesta trebuie să aibă capacitatea de a asigura anumite procese: colectarea de informații din exterior, urmărirea acestor informații, stocarea și utilizarea lor în vederea organizării comportamentelor, astfel încât să obțină mai mult din ce își dorește și mai puțin din ce nu își dorește. Organisme diferite se comportă diferit (tocmai pentru că, de exemplu, dispun de organe de simț diferite) și totuși, unele dintre aceste procese sunt specifice mai multor specii (de exemplu, unele procese de învățare sau de exprimare a emoțiilor). Una dintre principalele preocupări ale psihologilor este să înțeleagă modul în care iau naștere aceste procese. Prin urmare, capitolele 2–5 se concentrează pe patru dintre cele mai importante întrebări pe care și le pun psihologii: Ce ajunge la mintea noastră? Ce reținem? Cum folosim ce avem în minte? De ce facem ceea ce facem? Scopul acestor capitole este de a arăta în ce mod explică psihologii procesele mentale implicate în percepție și atenție (capitolul 2), în învățare și memorie (capitolul 3), în gândire, raționament și comunicare (capitolul 4) și în motivație și emoție (capitolul 5). Aceste capitole explică modul în care funcționează procesele mentale și se concentrează pe idei generale: asemănările între oameni. Scopul este de a descrie „mobilierul mental“ al omului prin analiza unor ipoteze formulate de psihologi și a unor modele pe care le-au creat pentru a-și explica observațiile.
Psihologii sunt interesați și de diferențele dintre oameni și de determinanții acestei varietăți. Dacă vrem să îi înțelegem mai bine pe oameni trebuie să facem distincția între influențe generale și individuale. Dacă nu ar exista decât modele și reguli generale și am dispune cu toții de același tip de „mobilier mental“, atunci toți oamenii ar fi identici din punct de vedere psihic, ceea ce este imposibil. Așadar, cum putem explica evoluția comportamentală a oamenilor, diferențele dintre ei, precum și dificultățile cu care se confruntă și interacțiunile dintre aceștia? Capitolul 6 formulează o întrebare importantă: Există un model al dezvoltării umane? Capitolul 7 examinează diferențele individuale și se întreabă: „Putem clasifica oamenii?“ Capitolul 8 își propune să răspundă la întrebarea „Ce se întâmplă când lucrurile nu funcționează cum trebuie?“ și se concentrează pe psihologia anormalului. Capitolul 9 este dedicat psihologiei sociale și modului în care oamenii se influențează reciproc. În sfârșit, capitolul 10 se întreabă: „Care este rostul psihologiei?“, prezentând practicile utilizate astăzi și oferind și o serie de speculații cu privire la dezvoltarea psihologiei în viitor.
Capitolul 2
Ce ajunge la mintea noastră?
Percepție
Perceperea lumii reale
Primul stadiu al percepției implică identificarea semnalelor care ne atrag atenția asupra faptului că „ceva se află acolo“. Ochiul uman poate detecta doar o fracțiune din energia electromagnetică (mai puțin de 1%) a spectrului vizibil. Albinele și fluturii pot percepe raze ultraviolet, iar unii șerpi „văd“ căldura emisă de pradă cu o precizie atât de mare încât sunt capabili să îi atace părțile vulnerabile ale corpului. Așadar, ceea ce știm despre realitate este limitat de capacitatea de percepție a organelor noastre senzoriale. În cadrul acestor limite, sensibilitatea noastră este, totuși, remarcabilă: într-o noapte senină, oamenii pot percepe, teoretic, lumina unei lumânări aflate la o distanță de aproape 50 de kilometri. Când identificăm un semnal luminos, receptorii senzoriali transformă o formă de energie în alta, astfel că informațiile despre lumină sunt transmise ca model de impulsuri neuronale. Materialul brut al percepției constă în impulsuri neuronale, canalizate în diferite părți specializate ale creierului. Ca impulsurile să fie interpretate drept „lumina unei lumânări“, trebuie să atingă cortexul vizual, iar modelul și rata de descărcare în celulele active, precum și lipsa acesteia în cele inhibate trebuie să difere de nivelul profund al activității celulare (zgomot neuronal) și trebuie decodate. Interesant este că abilitatea de a detecta cu precizie semnalul variază mai mult decât ne-am aștepta de la cunoașterea provenită de la sistemul senzorial și este influențată de mai mulți factori. Printre aceștia se numără factori evidenți, cum ar fi atenția, și alții mai puțin evidenți, cum ar fi aspirațiile, motivațiile, înclinațiile și indecizia (tendința de a spune „da“ sau „nu“ când nu suntem siguri). Dacă asculți radioul în timp ce aștepți un telefon important, poți avea senzația că ai auzit telefonul sunând (deși acesta nu a sunat deloc), iar dacă asculți radioul, dar nu aștepți vreun telefon, este foarte posibil să nu îl auzi când sună cu adevărat. Asemenea diferențe în detectarea semnalelor au implicații practice foarte importante, de exemplu, pentru proiectarea sistemelor de avertizare din unitățile de terapie intensivă sau a panourilor de control ale unor dispozitive complexe.
Teoriile formulate în vederea explicării acestor descoperiri le permit psihologilor să elaboreze și să testeze predicții. Teoria detectării semnalelor sugerează că percepția corectă nu este determinată doar de capacitatea senzorială, ci și de o combinație de procese senzoriale și decizionale. Deciziile variază în funcție de gradul de precauție necesar (sau de tendința de răspuns) într-o anumită situație. Într-un laborator, tehnicianul care scanează mostre de celule canceroase poate să identifice anomaliile și să elimine „alarmele false“ mai târziu, însă un șofer care decide când să depășească mașina din față trebuie să ia de fiecare dată decizia corectă sau riscă un accident. Măsurătorile sensibilității și ale gradului de precauție pot fi calculate prin numărarea „ratei de accident“ și a „alarmelor false“, și prin aplicarea unor proceduri statistice relativ simple, care să preconizeze când un semnal (o celulă canceroasă sau o mașină ce vine din sens opus) va fi detectat cu precizie. Aceste măsurători au aplicații practice, în special în formarea celor care monitorizează dispozitivele de control al bagajelor din aeroporturi.
Toate simțurile răspund mai bine la schimbările din mediu decât la o stare de echilibru, iar receptorii încetează să mai răspundă sau se obișnuiesc atunci când nimic nu se schimbă, așadar auzi zgomotul frigiderului când acesta pornește, dar nu și mai târziu. În viața agitată pe care o ducem, am putea crede că o întrerupere a stimulării senzoriale nu poate fi decât un avantaj, dar privarea senzorială – absența oricărei stimulări senzoriale – poate induce experiențe ciudate și înspăimântătoare, cum ar fi halucinații. Gradul de tulburare resimțită variază în funcție de așteptările persoanei în cauză, și același lucru este valabil și dacă simțurile noastre sunt suprasolicitate o perioadă lungă de timp, cum ar fi în timpul concertelor sau al meciurilor de fotbal. Acestea pot fi experiențe stimulante, dar și epuizante.
