un fragment din volumul Un drum cu Ceapă de Radu Pavel Gheo, apărut de curând în colecția „Fiction Ltd.” a editurii POLIROM, și în ediție digitală.
FRAGMENT
„Milan se ridică, îşi afundă pe cap căciula de lînă aproape destrămată, luă o haină groasă şi ieşi, strecurînd în buzunar cutia roşie rămasă de cîţiva ani, de cînd o adusese tatăl său. Trînti uşa apartamentului şi începu să urce scările blocului ce ieşea din apă cu un etaj mai jos de ei. Vîntul vîjîia prin ramele geamurilor lipsă, se învîrtejea pe coridoare, rece ca gheaţa, şi băiatul ajunse cu greu sus, la depozitele unde locatarii strînseseră lemne smulse de sub ape, pe jumătate putrezite, scînduri din locuinţe inundate, uşi, rame, scaune de plastic şi de lemn rupte. Descuie boxa familiei, luă un braţ de lemne şi coborî cu greu înapoi pe scări, gata să cadă la fiecare pas. Coridoarele şi palierele luminate slab doar de crepuscul năşteau umbre care îl încurcau şi îl speriau. Puştiul se opri, cu inima bătîndu-i ca pistonul unui motor suprasolicitat. Lemnele îi tremurau în braţe. În dreptul palierului său se distingea o umbră lungă ce n-avea ce să caute, nu acolo. Umbra umană făcu doi paşi spre el.
— Nu te teme, băiete, îi zise ea cu glas moale.
Uşor de zis ! Băiatul îşi miji ochii, gîndindu-se încotro să fugă, apoi se lumină : El era, acolo, în faţa lui. Un bătrîn într-o mantie roşie ca sîngele, lungă pînă la călcîie şi cu bordură de catifea neagră. Pe cap bătrînul cu barba alb-întunecată purta scufia roşie, bordată tot cu negru la moţ şi la tiv. „Ar trebui să fie albă“, gîndi o clipă băiatul, dar ce mai conta ? Milan lăsă lemnele să-i cadă din braţe şi făcu un pas înainte.
— Ai venit… ai venit la mine ? îngăimă el.
— La tine, băiete, la tine. Doar tu mă aşteptai… Milane ! îi răspunse bătrînul cu faţa cernită şi zîmbi larg, arătîndu-şi dinţii mari, ascuţiţi.
— Şi-mi ştii numele ! se extazie puştiul. Să ştii… eu am fost cuminte !
— Ştiu, băiete, cum să nu ştiu eu asta ?
— Şi mi-ai adus ceva, Moşule ?
— Da. Vino !
Băiatul îl urmă încrezător pe moşul care păşea maiestuos. Ieşiră afară, pe platforma din faţa blocului, unde printre benzile transportoare, acum oprite, se zărea o barcă stranie, cu un cap de fiară sculptat la prora. Bătrînul se îndreptă într-acolo fără să se încovoaie sub vîntul aspru.
— Urcă, băiete ! zise el. Te voi duce acolo unde nici n-ai visat. E cadoul tău, îl meriţi.
Băiatul păşi în barca încremenită sub apăsarea furtunii, iar moşul îl urmă. Apoi barca se răsturnă lin pe spate şi, spre spaima băiatului răsucit cu capul sub apă, începu să plutească aşa, cu fundul la suprafaţă. Milan dădu să scape din ambarcaţiunea care îi întorsese lumea cu fundul în sus, dar bătrînul îl ţinea cu putere de mînă. Milan zări deasupra capului pămîntul negru al fundului de mare. Casele şi blocurile şi tot ce ţinea de lumea de deasupra erau acum dedesubt, ca într-un alt adînc, de nepătruns pentru el. O linişte ciudată, transmisă de mîna vînjoasă a bătrînului, îl cuprinse pe nesimţite şi bucuria şi spaima i se stinseră în indiferenţă. Ba chiar, cînd moşul îi suflă aspru în ureche „Ai la tine prostia aia de cutie ? Arunc-o departe de noi, m-auzi ?“, băiatul se supuse, dînd din umeri.
(Din povestirea „Dar de Crăciun”)
Rafael este un unchi atît de special, încît, atunci cînd poposește în casa nepoților săi, aceștia nu își amintesc să-l fi văzut vreodată. Pelaghia, stareța mănăstirii Aglăiești, nu pare o slujitoare prea devotată a Domnului, chiar dacă poartă veșmintele potrivite. Alina Olăcaru este o jurnalistă foarte talentată, ce reușește să găsească știri senzaționale și acolo unde nu e nimic. Acestea și multe alte personaje, dintre cele mai diverse, populează prozele reunite în Un drum cu Ceapă. Uneori triste sau chiar tragice, alteori debordînd de umor, povestirile lui Radu Pavel Gheo se citesc pe nerăsuflate, iar fiecare îți face mereu poftă de încă una.
„Povestirile lui Radu Pavel Gheo, un autor plin de talent, se mișcă lejer între Cehov și Caragiale. Autorul privește cînd tandru, cînd sarcastic lumea românească în care ne ducem zilele, fiecare cum poate. Prima calitate a lui Gheo e că știe să povestească în așa fel încît cititorii să nu se plictisească.” (Ștefan Agopian)
