Unul dintre câștigătorii celei mai populare loterii spaniole e un român de 16 ani, Cosmin, care trăiește în Barcelona de când avea 5. După aflarea veștii, Cosmin își face fotografiile de rigoare – una mai ales, „ca să mă creadă iubita mea“ –, e fericit, zice „sigur le voi cumpăra câte ceva și părinților mei“. Tatăl, român, inginer, declară: „Cel mai important e că suntem toți sănătoși, că suntem fericiți, că trăim într-un loc frumos și că avem vecini buni.“
Dacă ar fi zis doar partea cu sănătatea, tatăl lui Cosmin ar fi fost un bun român, nici nu mi-ar fi atras atenția. E o filozofie general acceptată în România că „sănătatea e mai bună decât toate“. Ba chiar că e mai bună decât orice, că e exclusivă (și obsesivă, cu greu se pot găsi oameni mai obsedați de sănătate decât românii, obsedați la modul maladiv, ipohondru și non-adaptativ, pentru că obsesia nu înseamnă că se duc la controale preventive, dimpotrivă). Dar tatăl lui Cosmin, în cei zece ani de când e rezident spaniol, s-a schimbat. Zice de fericire, e adevărat, după sănătate, dar zice. Zice de locul în care stau și, mai ales, un lucru cu totul special, zice și de vecini. Vecinii prietenoși au devenit un indicator de viață bună. Tatăl lui Cosmin e pe cale să devină, cred, unul dintre acei români schimbați, alterați în fondul lui românesc de trăitul în Spania, nu-l văd bine în vacanțe, printre rubedeniile autohtone, vorbind despre fericire și mai ales despre vecini. Un om, adică, ce nu se mulțumește cu sănătatea, nu se închină ei și atât. Un ciudat.
Când sănătatea devine obsesie, tinde să disloce, ca într-un proces tumoral de înlocuire de spațiu, orice altceva, până când restul vieții se transformă într-un fel de vid sau într-un dezastru. Am văzut mulți români perfect sănătoși (sau rezonabil funcționali) mult mai nefericiți decât un străin care duce pe picioare un cancer. În satele românești, de altfel, încă e „rușine“ să spui că a murit de această teribilă boală, ca și cum ar fi o entitate de sine stătătoare, un parazit atras de cine știe ce defect sau slăbiciune rușinoasă a pacientului. Uneori e un tabu lingvistic – dacă-l zici, îl faci sau dacă arăți prin gesturi unde, în corp, l-a lovit pe cutare nenorocirea, cineva iubitor îți zice repede „nu mai arăta și bate în lemn“. Eu însămi, ani și ani de zile, am zis și am crezut că cel mai frumos cadou pe care-l poți primi e un set de analize perfecte. Pe care, de altfel, cât am trăit în România, înconjurată de medici – prieteni sau rude –, nu mi le făceam. Nici ei nu și le făceau. Un cerc vicios, condimentat cu anecdote, în registru semantic specializat și frisonant: își făcea analize la fiecare șase luni și a murit în trei de o neoplazie fulminantă etc.
fragment
Sănătoși să fim,
de restul ne ocupăm mai târziu
