Și pentru că nu sunt nebuni, românii își duc viețile la un randament cu totul inferior celui potențial. Se tem de modul de funcționare firesc – și aleg un safe-mode, unul de supraviețuire la minimum, ca nu cumva să se strice echilibrul fragil al așa-numitei „sănătăți“, aia „mai bună decât toate“. De aici și urările de sărbători, obsesiv centrate asupra aceleași sănătăți. Dar dacă suntem sănătoși, dacă, cel puțin în acest interval al unui prezent rezonabil, să zicem, suntem ok, ce facem cu restul? Ce facem cu viața pur și simplu? Ce facem azi? Cum ne-o petrecem? Riscăm cumva să fim fericiți? Sau să fim drepți, corecți, lucizi, exigenți? Demni, poate? Cred că răspunsul românesc, cel puțin ca medie statistică, e: nu! Nu riscăm! Stăm imobili, fără ieșit în stradă de pildă (oricum sunt toți la fel, ei, politicienii etc.), fără să facem nimic din ce ar putea afecta echilibrul fragil al faimoasei „sănătăți“, ca și cum ar fi un bibelou de cristal, o păzim ca pe moaște, ne închinăm la ea, facem gesturi apotropaice (nu eficiente) și ne așteptăm la ce e mai rău, căci, se știe, îmbătrânim, totul se degradează oricum (viața însăși, ce să mai vorbim de politică sau de democrație, să fim serioși!).
Ca fraudă enormă e în fraza „sănătoși să fim, că restul…“! Cât de toxic e să crezi că dacă ai sănătate, ai tot, că „e mai bună decât toate“. Cât de patetic e să te uiți înapoi și să vezi un lung șir de ani în care ai fost beton armat și totuși, prins cu altele, nu te-ai dus să înoți, de pildă, deși fericirea pură e uneori jumătatea de oră în care te simți imponderabil la suprafața apei în care se reflectă soarele de la amiază. Câți oameni vârstnici, nemaivorbind bolnavi, așa cum în mod evident era vecina mea de salon, își fac bocceluța și se duc să înoate, își oferă, cât timp se mai poate, această mică neprețuită plăcere (a cărei pierdere o deplânge împăratul Hadrian la începutul faimosului roman)? Sau câți înfruntă frigul, ca Mihai Șora, sfidând, cu cea mai nobilă și delicată indiferență, cu discreție și chiar cu umor, propria vârstă?
Îmbătrânim deci, încovrigați asupra unei sănătăți pe care ne-o dorim unii altora ca pe cel mai de preț tezaur, cu care apoi nu facem mai nimic, de frică să n-o pierdem. Nu riscăm în general nimic, mai ales nu riscăm să supărăm pe cineva. Dacă o facem, riscăm să stricăm echilibrul. Echilibrul social, dar și propria sănătate. Aia mintală, căci, se știe, supărările somatizează. Nu mai departe de acum câteva zile o cunoștință pe care se pare că am agresat-o cu o postare pe Facebook, mi-a transmis cât de bolnavă e, ce febră are, cum nu se poate ține pe picioare etc. Am crezut la început că are gripă, mai aveam puțin și-i uram sănătate, noroc că totuși am așteptat să văd ce mai zice, nu m-am repezit cu politețea. (Nu mi-am pierdut totuși complet instinctele românești, nu sunt încă spontan ridicolă, cum sunt în general străinii superficiali cu românii abisali). Nu, nu avea gripă, avea o boală misterioasă cauzată de vorbele mele „nedrepte“. Ce să mai vorbim de demnitate, de bun-simț și de alte abstracțiuni, când ea aproape că trăgea să moară din cauză de nedreptate comisă de subsemnata. Pui orice problemă morală în perspectiva bolii și ai dinamitat-o pe vecie. Numai unul fără inimă ar insista!
fragment
Sănătoși să fim,
de restul ne ocupăm mai târziu
