Tot așa mi s-a întâmplat acum vreo 20 de ani când am scris despre un faimos scriitor care comisese un roman execrabil. Respectivul a vomitat de supărare și îmi aduc aminte și acum ședința de la România literară în care mi s-a povestit cu lux de amănunte cum se întâmplase procesul emetic. Când am încercat să glumesc zicând că poate era de la vreo beție, respectivul fiind cunoscut ca degustător, a fost limpede că sunt un om rău, fără inimă și periculos. Tot acolo, în acea adunare selectă, eram mereu, dar mereu faultată de o doamnă respectabilă căreia nu i se putea răspunde în nici un fel pentru că avea cancer. Înduram ironii după ironii mută ca o lebădă, deși cred că ea, care nu era un om prost, ar fi suportat o ripostă, ba poate chiar i-ar fi plăcut să vadă că-i răspund, că nu sunt o tinerică cu părul creț care doar zâmbește tâmp. Dar presiunea socială din jur îmi cenzura orice tentativă. Cum să-i răspunzi dacă, săraca, are cancer? Nu-și dădeau seama că exact această protecție o jignea mult mai rău decât ar fi putut-o face vreo vorbă de-a mea. Un om bolnav e tot un om. Un om bolnav demn rămâne un om demn, iar unul ticălos, un bolnav ticălos.
Ipohondria românească e o chestie care se extinde, care iese din spațiul privat al sănătății fizice individuale. E o frică generală, de care nu se scapă probabil niciodată de tot, nici după zeci de ani de trăit pe alte meleaguri, nici după terapii îndelungate și costisitoare, nici după dureroase autoscopii. Dar se atenuează, se domesticește, se poate ține în lesă, ba chiar, cu multă stăruință, se poate transforma în valoare artistică, moștenirea blestemată poate deveni o trăsătură interesantă pentru un public neobișnuit cu subtilitățile nevrozei. Tu, ca individ, începi să vezi că ceea ce contează e tocmai restul, ce rămâne după, ce faci cu. Începi chiar să crezi, poate nu cu totul, ironia tot își mai arată rânjetul ei est-european, dar începi totuși să înțelegi că un om în scaun cu rotile poate fi fericit, ba chiar mai fericit, mai împăcat, mai armonios decât cel mai sănătos și fălos și musculos compatriot, decât cel mai neînfricat mafiot român care nu pronunță cuvântul cancer, care bate în lemn și se grăbește să-ți spună că doar sănătate să aibă, că restul se rezolvă. El, acest ceafă-groasă, n-a auzit și nici nu vrea să audă că: „Mi se pare mie că ceea ce face viața insuportabilă nu sunt un cutremur, o inundație devastatoare sau cancerul, oricât de înspăimântătoare ar fi ele. Părem să fim în stare să facem față catastrofelor naturale, ba chiar și să ne purtăm decent și onorabil în mijlocul lor. Mai degrabă suferința fără sens pe care ne-o producem unii altora – răul nostru – e ceea ce face ca viața să pară putredă dincolo de orice limită; și tot asta ne face să ne pierdem încrederea în natura umană“ (Jordan B. Peterson, Maps of Meaning, 1999 – traducerea mea).
fragment
Sănătoși să fim,
de restul ne ocupăm mai târziu
