Radu Paraschivescu – Recviem vesel pentru tata (1)

Liceul militar din Cernăuţi la care învaţă tata, într-o Bucovină care încă aparţine României, înaintea reocupării de sovietici în 1944, are toate constrângerile apte să le facă viaţa iad elevilor. Pe de altă parte, viaţa aici este un incubator al disciplinei cum rar găseşti în civilie. Ea e, în acelaşi timp, un izvor de concesii jenante, pe care-l poţi compara – măcar până la un punct – cu traiul din internatele englezeşti, inclusiv cu ritualurile de iniţiere care subînţeleg lacrimi, farse abjecte, jigniri, timorare şi umilire publică.

Când îmi povesteşte de perioada aceea, tata nu suflă o vorbă despre privări şi privaţiuni, despre drame şi conflicte. Timpul îşi face şi aici lucrarea. Dacă n-ai şti că lucrurile se petrec cu puţini ani înainte de începutul războiului, ai crede că te afli la o şezătoare la care participă jandarmii lui Louis de Funès şi compania a şaptea a lui Jean Lefebvre. Prin poveştile pe care mi-e dat să le aud circulă mostre de tembelism galopant, de umor fără voie, de emfază stupidă, de mărginire liricoidă. Nimic tragic şi nimic stresant, în ciuda câtorva ani de semidetenţie, la multe sute de kilometri de casă şi de părinţii care nu pot decât să se gândească la copil, să-şi frângă mâinile şi să citească rugăciuni. Între Cernăuţi şi Negru-Vodă stau aproape şapte sute de kilometri pe care băiatul nu are voie să-i străbată, iar părinţii nu au cum şi cu ce.

Există, îmi dau seama când stăm la poveşti, o ştafetă a absurdului cazon. Ba chiar şi a prostiei. Uscăturile nu pot lipsi din nici un codru al mândrei armii române. Colonelul Petre Scafaru, comandantul meu din 1979-1980 de la UM 01352 din Constanţa şi un rezervor nesecat de inepţii, ar fi fost invidios pe cotizanţii liceului militar din Cernăuţi. De exemplu, pe subofiţerul care-i adună pe elevi în careu într-o dimineaţă, la prima oră, spre a le da o veste de neamânat:

-Din ordinul domnului colonel comandant, mâine va avea loc o eclipsă de soare. La eclipsă vor lua parte toţi domnii elevi. În caz de ploaie, eclipsa se va ţine la manej.

Cavalerist şi cavaler, tata râde şi acum, când povesteşte. Îşi scoate ochelarii şi îşi şterge lacrimile cu podul palmei. Mie îmi tremură ceaşca de cafea în mână şi abia reuşesc s-o pun pe masă.

-Eclipsa se va ţine la manej. Tu-ţi dai seama?

Îmi dau, cum să nu-mi dau? Anunţul subofiţerului emană un soi de geniu al imbecilităţii. Îmi fuge mintea la cuvintele lui Vivian Mercier, critic literar din Irlanda,  care spusese că „Aşteptându-l pe Godot e o piesă în care nu se întâmplă nimic de două ori”. Însă pe când Mercier glumeşte, subofiţerul din Cernăuţi se distinge prin încălecarea planurilor şi prin adoraţia faţă de ierarhie şi de şef. Mesajul lui pentru „domnii elevi” e un bun prilej de testat stăpânirea de sine. E greu să nu te apuce râsul în front când afli că eclipsa nu vine aşa, de capul ei, ci „din ordinul domnului colonel comandant”. Sigur, ordinul vizează adunarea „domnilor elevi” pe platou, numai că aceştia din urmă sunt băieţi cu şcoală, pentru care asemenea poticneli sunt muniţie de război.

-Şi n-a crăpat nimeni de râs? îl întreb pe tata, pe când mama se apropie diafan şi-i lasă pe masă ultima porţie dintr-o cremă de zahăr ars pe care o dovedise pe cont propriu.

Tata dă din cap, după ce-i sărută mâna mamei.

-Unul singur. La faza cu ploaia. Cât rumeguş să ai în cap ca să spui că dacă plouă, eclipsa se mută la manej?

-Ei, şi tu. Ştii ce-a vrut să spună, încerc să-l scuz, fascinat totuşi de perspective unei eclipse indoor.

-Da, dar ştiu şi ce-a ieşit.

-Ce-a păţit „domnul elev”?

Tata se joacă un pic cu linguriţa, înfulecă o parte din porţia de cremă de zahăr ars şi îşi aminteşte mai departe:

-Tratamentul clasic. Două nopţi de carceră. Ştii cum e la carceră, Răducane?

De unde să ştiu? Pentru mine, cuvântul are doar valenţe metaforice. A, ba nu, am avut şi noi aşa ceva în armată. I se spunea „la ţambal”, fiindcă dormeai pe un pat de scânduri, fără aşternut. Beau cu părere de rău ultima înghiţitură din ceaşcă. La un campionat mondial de făcut cafea, nimeni n-ar avea vreo şansă în faţa mamei.

-Am văzut în Marea evadare.

-Poftim?

-Filmul cu Steve McQueen.

Tata dă din mână şi alungă o muscă virtuală, semn că îşi aduce aminte filmul.

-Spanac. Cine-a făcut filmul ăla habar n-are ce-i carcera.

Adevărul este că şi mie mi se păruse prea spaţioasă celula în care Hilts / McQueen avea loc să se aşeze şi să arunce o minge de baseball în peretele din faţă.

-Rostul carcerei e să te chinuie, continuă tata. Cea mai comodă poziţie e în picioare. Şi cel mai rău e când încerci să dormi. De obicei, după două nopţi de carceră adevărată nu-ţi mai trebuie nimic. Te dor toate, ţi se pare că-ţi ies oasele prin piele. Cârcei, tot tacâmul.

-Măcar s-a-nvăţat minte, conchid de la o jumătate de secol distanţă.

-S-o crezi tu. Stelu – Stelian Mangiulea, aşa-l chema – a scos un briceag…

-Păi nu te controla? Te lăsa cu din astea la carceră?

-Te lăsa. La cât de rău era, nu-ţi mai ardea de nimic. Mă rog, lui Stelu i-a ars.

-Pe noi nu ne lăsa nici cu şireturi la bocanci. Şi ne ducea cu puşca la masă, forţez o comparaţie favorabilă.

-Ce-ai făcut tu n-a fost armată.

Trosc!

Aşa-mi trebuie, dacă mă bag în seamă.

-Bun, şi ce-a făcut… Stelu?

-A scos briceagul şi a scrijelit pe zid: „Va trăi prost cel care nu ştie să moară bine”. Şi a adăugat: „Seneca”.

-Frumos.

-Foarte frumos. Stelu se pregătea să dea la drept. A şi dat.

-Ca tine.

-Da, ca mine. Am intrat al doilea, Răducane. Primul a fost…

… fiul prefectului de Covurlui.

-Ţi-am mai spus? întreabă tata, un pic încurcat.

-O dată. (De fapt, de vreo douăzeci, mais passons.) Bun, zi-mi de Stelu. Ce-a păţit?

-El, nimic. Dar după trei zile am avut revistă de front şi comandantul…

-„Domnul colonel comandant”. Ăla cu eclipsa.

-El. Un analfabet, vai de capul lui. A venit, s-a înfipt în faţa noastră şi a întrebat: „Care eşti bă ăla, Seneca, de vrei să mori?”

Tata râde din nou, eu îi ţin isonul. Mama ne aude din bucătărie şi bagă capul pe uşă, ca să participe măcar un strop la veselie.

-Înseamnă că Stelu al tău a păţit-o iar.

-El, nu. De data asta a stat smirnă. Pe cel din dreapta lui l-a bufnit râsul.

-Şi?

-Ghici.

-Carceră?

-Carceră. Două nopţi.

„Pe mama n-o mai am de aproape doi ani. Pe tata, de aproape patru. În apartamentul în care au locuit cincizeci şi trei de ani, din cei cincizeci şi şase cât au fost împreună, urlă liniştea. Apartamentul e gol, dar mobilat. Va fi scos la vânzare, golit, umplut la loc de un alt ocupant, transformat în amintire.

Mă ajută în vreun fel scrierea acestei cărţi?

Prea puţin. După trei-patru pagini, bănuiala devine certitudine: prezenţa tatei în carte nu-i suplineşte absenţa în carne şi oase.

Şi atunci, de ce o scriu?

Fiindcă nu pot să n-o fac.

«Prea puţin» e mai mult decât «deloc».

Ajutorul, mai cu seamă în vremurile astea, nu se refuză.

Iar Recviemul vesel e o carte pentru cititori şi un sprijin pentru mine.“ — RADU PARASCHIVESCU, aprilie 2020

,,Cum să-ţi placă, domnule… ăștia?“ Sunt recunoscător serviciului de corectură şi întregii edituri Humanitas fiindcă nu mi-a eliminat cuvântul „ăştia“ din titlul povestirii. Aud că prin grădiniţe şi chiar în primele clase de şcoală se practică acest nou tip de prigoană. Copiii sunt învăţaţi că se spune „acesta“ şi „aceasta“, nici­de­cum „ăsta“ şi „asta“. Dan Spătaru a murit la timp. Altminteri, ar fi aflat de la castratorii limbii că a folosit un limbaj nepotrivit când i-a cântat ţărăncuţei „De data asta, măi fată, / Zi bogdaproste c-ai scăpat“…

RADU PARASCHIVESCU (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. La Humanitas, domiciliul lui profesional, publică nişte cărţi de „Râsul lumii“. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio.

Cărţi: Efemeriada (2000, Libra); Balul fantomelor (2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009); Bazar bizar (2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007); Fanionul roşu (2005, Humanitas, Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului); Ghidul nesimţitului (Humanitas, 2006); Fie-ne tranziţia uşoară. Mici rostiri cu tâlc(Humanitas, 2006); Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007); Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008); Răcani, pifani şi veterani (coord., Humanitas, 2008); Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare (Humanitas, 2009); Fluturele negru (Humanitas, 2010); Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian(Humanitas, 2011), Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (Humanitas, 2012), Maimuţa carpatină (Humanitas, 2013), Muşte pe parbrizul vieţii. Nou catalog de perle (Humanitas, 2014), Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti (Humanitas, 2015), Poveşti de dragoste la prima vedere (coautor, alături de Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015), România în 7 gesturi (Humanitas, 2015), Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time) (Humanitas, 2016), Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?)(Humanitas, 2016), Am fost cândva femeie de onoare și alte povestiri (Humanitas, 2017), Cartea râsului și a cercetării (Humanitas, 2017), Două mături stau de vorbă. Scene românești (Humanitas, 2018), Orice om îi este teamă(Humanitas, 2018), În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi) (Humanitas, 2019), Omul care mută norii (Humanitas, 2019).