Meditaţiile promise de Cătălina sunt departe de ce-mi închipuiam, dar acoperă suficient ca să mă oblige la şederi ceva mai lungi în baie. Ai mei survolează delicat episodul, în ghearele unei pudori de care astăzi s-ar râde cu sughiţuri. Iar dacă la mama pot bănui o candoare autentică, în cazul tatei trebuie să conchid că e vorba de privit în altă parte, nu de naivitate. Singura întrebare pe care catadicseşte să mi-o pună la un moment dat e:-Răducane, nu te-ai constipat, nu?
Are fruntea încreţită de o îngrijorare mimată. Iar eu mă felicit că scap nedescoperit. Sunt mult prea necopt ca să-mi dau seama că se ruşinează să-mi vorbească despre „păsări, animale, ştii tu”. Dosarul facts of life nu e atât de simplu cum pare de departe. Tocmai el, craidonul, săritorul de garduri, berbantul, se jenează de jena mea. Oare dac-aş fi fată, mama s-ar purta la fel cu mine? mă întreb.
Dezlipirea de Cătălina, anunţată de ochirea unui ins mai dotat din ultimul an de liceu, nu doare. Deloc. Asta şi fiindcă încep să nu mă mai întorc singur acasă. Mi se alătură Simona, care mă însoţeşte în tramvaiele 6 şi 10, nişte apariţii din pleistocenul transportului în comun, care în anii 1970 au capătul chiar la liceu. E vremea când tramvaiul are două clase, taxatoare în fiecare vagon şi bilete diferenţiate în funcţie de distanţă. (Se mizează aici pe buna credinţă a călătorului care nu declară că merge trei staţii în loc de şapte ca să păcălească sistemul cu zece bani.) Părinţii Simonei au maşină, dar nu le trece prin cap să vină să-şi ia fata de la şcoala aflată la vreo şase kilometri de locuinţa lor. La ai mei problema maşinii nu se pune. Prin urmare, după ce ne dăm seama că stăm la două sute de metri unul de celălalt, mergem împreună şi, cu o vorbă la modă în epocă, „din vorbă-n vorbă, dăm în conversaţie”.
Simona nu are apetit pentru aluzii deşucheate sau gesturi scandaloase. Are în schimb altceva: nişte forme de relief dătătoare de fierbinţeli, pe care mâinile mele încep să întârzie din ce în ce mai mult. Opoziţia Simonei e moale, carnea ei – la fel. E greu de ghicit ce vede la mine, dacă nu cumva nutreşte fantezii sudoripare. Sau poate că-i place să numere coşuri, caz în care materialul didactic pe care-l pun la dispoziţie e exact ce-i trebuie. Acneea juvenilă are destui prieteni la mine în clasă, însă am impresia că eu sunt cel care i-a căzut cu tronc.
E limpede însă că nu sunt doar un companion de tramvai pentru Simona. Sunt binişor mai mult („i-ai pus mâna?” mă întreabă trei colegi cu ardei sub coadă), iar asta îmi dă ghes să-i povestesc câte ceva tatei. De fapt, îl tatonez – aluziv, esopic, mascat – pentru nişte sfaturi „în eventualitatea puţin probabilă”. Şi nu o fac ca să mă umflu în pene sau ca să-i arăt că aşchia se conformează înţelepciunii populare. Împăunarea mi-e străină. Nu am nici un trofeu de prezentat. Solicitarea mea e strict tehnică şi ţine mai degrabă de dozarea elanului şi a impetuozităţii. Tata îmi ascultă confesiunea cu maximă atenţie, după care mă binecuvântează cu indicaţia aşteptată:
-Să fii atent, te rog. Să ai grijă.
„Pe mama n-o mai am de aproape doi ani. Pe tata, de aproape patru. În apartamentul în care au locuit cincizeci şi trei de ani, din cei cincizeci şi şase cât au fost împreună, urlă liniştea. Apartamentul e gol, dar mobilat. Va fi scos la vânzare, golit, umplut la loc de un alt ocupant, transformat în amintire.
Mă ajută în vreun fel scrierea acestei cărţi?
Prea puţin. După trei-patru pagini, bănuiala devine certitudine: prezenţa tatei în carte nu-i suplineşte absenţa în carne şi oase.
Şi atunci, de ce o scriu?
Fiindcă nu pot să n-o fac.
«Prea puţin» e mai mult decât «deloc».
Ajutorul, mai cu seamă în vremurile astea, nu se refuză.
Iar Recviemul vesel e o carte pentru cititori şi un sprijin pentru mine.“ — RADU PARASCHIVESCU, aprilie 2020
,,Cum să-ţi placă, domnule… ăștia?“ Sunt recunoscător serviciului de corectură şi întregii edituri Humanitas fiindcă nu mi-a eliminat cuvântul „ăştia“ din titlul povestirii. Aud că prin grădiniţe şi chiar în primele clase de şcoală se practică acest nou tip de prigoană. Copiii sunt învăţaţi că se spune „acesta“ şi „aceasta“, nicidecum „ăsta“ şi „asta“. Dan Spătaru a murit la timp. Altminteri, ar fi aflat de la castratorii limbii că a folosit un limbaj nepotrivit când i-a cântat ţărăncuţei „De data asta, măi fată, / Zi bogdaproste c-ai scăpat“…
RADU PARASCHIVESCU (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. La Humanitas, domiciliul lui profesional, publică nişte cărţi de „Râsul lumii“. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio.
Cărţi: Efemeriada (2000, Libra); Balul fantomelor (2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009); Bazar bizar (2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007); Fanionul roşu (2005, Humanitas, Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului); Ghidul nesimţitului (Humanitas, 2006); Fie-ne tranziţia uşoară. Mici rostiri cu tâlc(Humanitas, 2006); Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007); Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008); Răcani, pifani şi veterani (coord., Humanitas, 2008); Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare (Humanitas, 2009); Fluturele negru (Humanitas, 2010); Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian(Humanitas, 2011), Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (Humanitas, 2012), Maimuţa carpatină (Humanitas, 2013), Muşte pe parbrizul vieţii. Nou catalog de perle (Humanitas, 2014), Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti (Humanitas, 2015), Poveşti de dragoste la prima vedere (coautor, alături de Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015), România în 7 gesturi (Humanitas, 2015), Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time) (Humanitas, 2016), Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?)(Humanitas, 2016), Am fost cândva femeie de onoare și alte povestiri (Humanitas, 2017), Cartea râsului și a cercetării (Humanitas, 2017), Două mături stau de vorbă. Scene românești (Humanitas, 2018), Orice om îi este teamă(Humanitas, 2018), În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi) (Humanitas, 2019), Omul care mută norii (Humanitas, 2019).
