Radu Paraschivescu – Recviem vesel pentru tata (3)

Simona e fată serioasă şi ştie de mult că vrea să ajungă medic. Asta înseamnă că visează chimia. Visul ei se împleteşte cu al meu din clipa când profesoara de chimie Bertha Ciupitu (o ţineţi minte, confiscatoarea cravatelor colorate) îi propune să-mi dea o mână de ajutor să trec clasa. Ştie că suntem prieteni, dar n-are idee că iniţiativa ei va rodi într-o serie de refugieri în zone ascunse din Herăstrău, unde ecuaţiile chimice sunt înlocuite de reacţii fizice. După o sesiune de soiul ăsta, în care nu aflu noutăţi doar despre carbonatul de calciu, ieşim îmbrăţişaţi din spatele unui tufiş pe alee şi apoi pe bulevard. Mâna mea dreaptă, trecută pe după talia Simonei, îi atinge sfârcul întărit. O doamnă la vreo cincizeci de ani se apropie de noi din sens opus şi ne priveşte cu un dispreţ vecin cu greaţa. Când ajunge la doi-trei metri îi strigă Simonei:

-Ruşine să-ţi fie! Să-ţi dai jos uniforma de elevă!

-Poate pe dumneavoastră vă ascultă, eu n-am reuşit, îi răspund în trecere.

Ajung acasă dezechilibrat şi o tulesc în baie, unde rămân cât e nevoie. Când ies, tata îşi ridică ochii din ziar şi mă întreabă:

-Ai avut meditaţii?

-Da.

-La ce?

-La chimie.

-Aha, spune el, incapabil să cupleze informaţia cu dorinţa mea de-a da la limbi străine. La chimie. Îmi plăcea chimia când eram elev. Aveam un profesor extraordinar. Orele cu el erau o plăcere. O plăcere erau.

Ce să spun? Orele mele de la „Sava” sunt un chin pe care ieşitul la tablă pentru scrierea a două rânduri nu face decât să-l amplifice. Plăcerea vine abia pe urmă, când Simona şi cu mine ne pierdem prin Herăstrău şi descoperim, în spatele diverselor paravane vegetale, diferenţa dintre chimie şi chimism. E atâta plăcere în valsul valenţelor şi al atracţiei, încât sunt pe punctul de-a face marea concesie: renunţatul la fotbal. Abia asta îi atrage atenţia tatei, care îi comunică mamei când suntem toţi trei la masă:

-Fetiţă, băiatul nostru a căzut cloşcă.

-Ia uite, dragă, susură mama, neştiind cum să primească dezvăluirea.

-E a patra zi la rând când nu iese la bătut mingea.

Îi ştiţi pe constipaţii care spun „E a treia zi când n-am avut scaun?” Cam aşa sună şi cuvintele tatei, ceea ce nu mă opreşte să roşesc.

-Hai, măi, zău…

Tata se şterge la gură şi reiterează o povaţă utilă:

-Să ai grijă, Răducane.

E tot ce poate face în ceea ce priveşte consilierea erotică. Volubil în toate celelalte zone ale vieţii, dispus să mă ghideze chiar şi când nu simt nevoia, aici tata se ţine departe. Discreţia lui în materie de „păsări, albine, ştii tu” se bate cap în cap cu aplombul de cuceritor al frumuseţilor de altădată. Îmi spun că s-a educat singur la capitolul ăsta şi că e puţin probabil ca tatăl lui să-i fi oferit odinioară iniţierea pe care o aştept eu astăzi. Bunicul din partea tatălui putea ţine prelegeri despre lufar şi alţi o sută de peşti, dar n-ar fi putut să vândă cuiva ponturi despre amorul carnal nici dacă de asta ar fi depins viaţa lui şi a neamului.

——————

„Pe mama n-o mai am de aproape doi ani. Pe tata, de aproape patru. În apartamentul în care au locuit cincizeci şi trei de ani, din cei cincizeci şi şase cât au fost împreună, urlă liniştea. Apartamentul e gol, dar mobilat. Va fi scos la vânzare, golit, umplut la loc de un alt ocupant, transformat în amintire.

Mă ajută în vreun fel scrierea acestei cărţi?

Prea puţin. După trei-patru pagini, bănuiala devine certitudine: prezenţa tatei în carte nu-i suplineşte absenţa în carne şi oase.

Şi atunci, de ce o scriu?

Fiindcă nu pot să n-o fac.

«Prea puţin» e mai mult decât «deloc».

Ajutorul, mai cu seamă în vremurile astea, nu se refuză.

Iar Recviemul vesel e o carte pentru cititori şi un sprijin pentru mine.“ — RADU PARASCHIVESCU, aprilie 2020

,,Cum să-ţi placă, domnule… ăștia?“ Sunt recunoscător serviciului de corectură şi întregii edituri Humanitas fiindcă nu mi-a eliminat cuvântul „ăştia“ din titlul povestirii. Aud că prin grădiniţe şi chiar în primele clase de şcoală se practică acest nou tip de prigoană. Copiii sunt învăţaţi că se spune „acesta“ şi „aceasta“, nici­de­cum „ăsta“ şi „asta“. Dan Spătaru a murit la timp. Altminteri, ar fi aflat de la castratorii limbii că a folosit un limbaj nepotrivit când i-a cântat ţărăncuţei „De data asta, măi fată, / Zi bogdaproste c-ai scăpat“…

RADU PARASCHIVESCU (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. La Humanitas, domiciliul lui profesional, publică nişte cărţi de „Râsul lumii“. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio.

Cărţi: Efemeriada (2000, Libra); Balul fantomelor (2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009); Bazar bizar (2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007); Fanionul roşu (2005, Humanitas, Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului); Ghidul nesimţitului (Humanitas, 2006); Fie-ne tranziţia uşoară. Mici rostiri cu tâlc(Humanitas, 2006); Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007); Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008); Răcani, pifani şi veterani (coord., Humanitas, 2008); Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare (Humanitas, 2009); Fluturele negru (Humanitas, 2010); Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian(Humanitas, 2011), Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (Humanitas, 2012), Maimuţa carpatină (Humanitas, 2013), Muşte pe parbrizul vieţii. Nou catalog de perle (Humanitas, 2014), Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti (Humanitas, 2015), Poveşti de dragoste la prima vedere (coautor, alături de Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015), România în 7 gesturi (Humanitas, 2015), Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time) (Humanitas, 2016), Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?)(Humanitas, 2016), Am fost cândva femeie de onoare și alte povestiri (Humanitas, 2017), Cartea râsului și a cercetării (Humanitas, 2017), Două mături stau de vorbă. Scene românești (Humanitas, 2018), Orice om îi este teamă(Humanitas, 2018), În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi) (Humanitas, 2019), Omul care mută norii (Humanitas, 2019).