-De ce ţii cu Italia? îl întreb.
Tata mă priveşte câteva clipe şi pare în căutarea unor cuvinte pe care să le priceapă până şi un mucos ca mine.
-Vezi tu, Italia e… Italia.
Nimic de zis, argumentul e bun. (Şi stă la baza repetitismului, un curent de gândire continuat peste decenii de Gică Hagi: „Messi e Messi. Dică e Dică. Totti e Totti.”) Dar nu suficient, lucru pe care-l simte şi tata.
-Spui Italia, spui fantezie. Risipă de fantezie. Spui Italia, spui creaţie. Spui Italia, spui artă. Italia e ţara marilor artişti, Răducane.
-Şi la fotbal?
-La toate. Bineînţeles că şi la fotbal.
E discuţia în care tata îmi vorbeşte pentru prima dată despre forţa reprezentării simbolice. Mi-e cu atât mai ciudă că nu mă lasă să văd şi alte meciuri de la Campionatul Mondial până la finală. Bineînţeles, în primul rând pe ale Italiei, spre a mă convinge cu ochii mei de superbia creatoare a marilor artişti. Ştiu câteva nume de fotbalişti, ca unul căruia i-a plăcut dintotdeauna cum sună italiana: Domenghini, Boninsegna, Rivera, Fachetti, Riva, Mazzola, Rosato. Când mama pune discul cu Gigi l’Amoroso, mă gândesc automat la Gigi Riva, supranumit, în plină republică, „Regele Sardiniei”.
Din cauză că nu pot să constat cum arată dezlănţuirea creatoare a Italiei în creierii nopţii, recuperez urmărind rezultatele din Sportul. În cele trei meciuri din grupă, magnifica, seducătoarea şi fantezista Italie marchează un singur gol. Un gol amărât cu Suedia. (E adevărat, nu primeşte nici unul şi chiar câştigă grupa, fiindcă adversarele ei sunt şi mai prăpădite.) Prin contrast, plicticoşii de nemţi marchează zece goluri în trei meciuri, iar brazilienii mei – „buzaţii” – opt. Între judecăţile tatei şi realitate se cască o prăpastie neanunţată de nimic.
Tot din ziar mai obţin o informaţie utilă: favorita tatei şi favorita mea nu se pot întâlni decât în finală. În cuptorul minţii mi se coace un gând de răzbunare mai puternic decât gratitudinea. În loc să fiu mulţumit că am văzut totuşi câteva meciuri, aştept continuarea Cupei Mondiale cu un fel de bucurie răutăcioasă.
-Ce-au făcut buzaţii tăi în sferturi, Răducane? Te-ai uitat în ziar?
-4-2 cu Peru. Şi marii artişti? Te-ai uitat azi-noapte?
-4-1 cu Mexic, se înfoaie tata, neluând în seamă ironia.
Continuă explicându-mi că a încasa două goluri de la Peru e totuna cu a te bate Avântul Reghin. Îi răspund că Mexicul a condus Italia şi că dacă nu-şi dădea un mexican autogol, cine ştie ce mai ieşea.
Peste semifinale trecem cu trăiri diferite: eu aflu tot din ziar că Brazilia a bătut Uruguay cu 3-1, fără mari probleme. Tata bea trei căni de ceai hepatic la semifinala Italia-R.F.G., în care italienii conduc din minutul 8, iar nemţii egalează în minutul 90 şi pierd în prelungiri cu 4-3, după ce conduc cu 2-1. Mama se luptă să-şi ţină consortul pe scaun şi să-i păstreze tensiunea la cote nealarmante. Aproape că mă bucur că nu sunt lângă el şi că pot să-i ciugulesc proteic şi prometeic ficaţii la finala care mă prinde în vacanţă, cu două zile înainte să plec la Lugoj.
Noaptea e un sfetnic bun în multe cazuri, dar nu când joacă buzaţii cu artiştii. Tata şi cu mine stăm pe două scaune în faţa televizorului, de o parte şi de alta a mesei. La fiecare dribling, tata se uită la mine: dacă driblează italienii (rar), cu mândrie baroc-renascentistă; dacă driblează brazilienii (des), cu un reproş nerostit, de parcă aş fi complicele lor. În ce mă priveşte, încerc să stau cu ochii cât mai mult pe ecran, unde Clodoaldo se uită la adversari ca un pistolar la barman. Şi unde Jairzinho pare urmărit de ghepard la fiecare sprint. Cam după un sfert de oră, când marchează Pelé, mama, care trece prin sufragerie şi prinde faza întâmplător, se duce şi pune ibricul pe foc din proprie iniţiativă.
Încerc din răsputeri să-mi reprim bucuria, însă tocmai felul cum îmi umflu obrajii şi-mi pungesc gura, doar-doar oi reuşi să tac, îl convinge pe tata de jubilaţia mea interioară. El, în schimb, îşi poate lansa nestingherit răcnetul de triumf când Boninsegna egalează, după ce Félix, portarul meu – unul dintre non-buzaţi – iese din careu la plimbare şi uită să se întoarcă.
-Fetiţă, mai ai ceva dulce? o întreabă tata pe mama la pauză, fiert de poftă şi vlăguit de parcă l-ar fi băgat Gerson şi Tostao la mijloc.
Se întâmplă destul de rar ca mama să fie prinsă pe picior greşit. În noaptea asta caldă, întrebarea tatei o lasă totuşi într-un ofsaid glucidic pe care se simte obligată să-l îndrepte cumva.
-Vă fac nişte clătite.
Propunerea e votată. Pe pereţii alimentarelor încă scrie „daţi copiilor dulciuri”, iar mama ştie de mult că, deşi a trecut prin război şi prin alte urgii, tata tot copil e. Şi eu pe lângă el. Clătitele apar pe masă exact când ies echipele din nou de la vestiare. Toate geamurile sunt larg deschise, pentru aerisire. Nutriţioniştii de azi ne-ar fi lapidat în piaţa publică dacă s-ar fi plimbat prin tunelul timpului şi ne-ar fi găsit înfulecând aşa ceva în toiul nopţii. Şi nu oricum: tata asortează clătitelor o minunăţie de dulceaţă de vişine, iar eu aştern pe ele un strat de – iertare, fie-vă milă, pe cuvânt, a fost o rătăcire – zahăr tos. (Spre deosebire de feliile de cozonac pufos făcut de mama, pe care le tencuiesc cu zahăr pudră.)
„Pe mama n-o mai am de aproape doi ani. Pe tata, de aproape patru. În apartamentul în care au locuit cincizeci şi trei de ani, din cei cincizeci şi şase cât au fost împreună, urlă liniştea. Apartamentul e gol, dar mobilat. Va fi scos la vânzare, golit, umplut la loc de un alt ocupant, transformat în amintire.
Mă ajută în vreun fel scrierea acestei cărţi?
Prea puţin. După trei-patru pagini, bănuiala devine certitudine: prezenţa tatei în carte nu-i suplineşte absenţa în carne şi oase.
Şi atunci, de ce o scriu?
Fiindcă nu pot să n-o fac.
«Prea puţin» e mai mult decât «deloc».
Ajutorul, mai cu seamă în vremurile astea, nu se refuză.
Iar Recviemul vesel e o carte pentru cititori şi un sprijin pentru mine.“ — RADU PARASCHIVESCU, aprilie 2020
,,Cum să-ţi placă, domnule… ăștia?“ Sunt recunoscător serviciului de corectură şi întregii edituri Humanitas fiindcă nu mi-a eliminat cuvântul „ăştia“ din titlul povestirii. Aud că prin grădiniţe şi chiar în primele clase de şcoală se practică acest nou tip de prigoană. Copiii sunt învăţaţi că se spune „acesta“ şi „aceasta“, nicidecum „ăsta“ şi „asta“. Dan Spătaru a murit la timp. Altminteri, ar fi aflat de la castratorii limbii că a folosit un limbaj nepotrivit când i-a cântat ţărăncuţei „De data asta, măi fată, / Zi bogdaproste c-ai scăpat“…
RADU PARASCHIVESCU (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. La Humanitas, domiciliul lui profesional, publică nişte cărţi de „Râsul lumii“. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio.
Cărţi: Efemeriada (2000, Libra); Balul fantomelor (2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009); Bazar bizar (2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007); Fanionul roşu (2005, Humanitas, Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului); Ghidul nesimţitului (Humanitas, 2006); Fie-ne tranziţia uşoară. Mici rostiri cu tâlc(Humanitas, 2006); Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007); Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008); Răcani, pifani şi veterani (coord., Humanitas, 2008); Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare (Humanitas, 2009); Fluturele negru (Humanitas, 2010); Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian(Humanitas, 2011), Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (Humanitas, 2012), Maimuţa carpatină (Humanitas, 2013), Muşte pe parbrizul vieţii. Nou catalog de perle (Humanitas, 2014), Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti (Humanitas, 2015), Poveşti de dragoste la prima vedere (coautor, alături de Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015), România în 7 gesturi (Humanitas, 2015), Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time) (Humanitas, 2016), Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?)(Humanitas, 2016), Am fost cândva femeie de onoare și alte povestiri (Humanitas, 2017), Cartea râsului și a cercetării (Humanitas, 2017), Două mături stau de vorbă. Scene românești (Humanitas, 2018), Orice om îi este teamă(Humanitas, 2018), În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi) (Humanitas, 2019), Omul care mută norii (Humanitas, 2019).