Pentru tata, dulcele de pe masă e contrabalansat de amarul de la televizor. După pauză Brazilia marchează de trei ori în douăzeci de minute. Imensa creatoare de frumos o sfârşeşte urât. Iar eu sunt cât pe-aci s-o imit, în ciuda – sau poate din cauza – euforiei. Să mănânci clătite la trei noaptea şi să baţi Italia cu 4-1 în finala Cupei Mondiale, asta înseamnă – nu, nu să fii mafiot, cum ar spune un contemporan – să-ţi pună Dumnezeu mâna în cap. Spre lauda mea, sunt sensibil la suferinţa tatei, care, îndopat cu clătite, bineînţeles că nu mai are chef de încă un ceai hepatic, şi îmi cenzurez cât pot bucuria. Cedez însă când mijlocaşul defensiv Clodoaldo, văzut de tata drept „un plăvan nespălat”, driblează patru italieni în 15 metri şi se uită în urmă, de parcă s-ar apuca să-i numere. Mă ridic de pe scaun, fug un pic prin cameră şi râd în gura mare. Tata mă priveşte opărit şi reia o întrebare la care schimbă pronumele demonstrativ.
-Cum să-ţi placă, domnule… ăştia? Nişte putori care beau cafea, bat mingea şi bâţâie din fund cât e ziua de lungă. Au o bogăţie de ţară şi sunt datori vânduţi. Taman ăştia-ţi plac, domnule? Taman ăştia?
Dacă „Răducane” e apelativul tandreţei, „domnule” semnalează o anume răceală pricinuită de abaterile mele de la calea dreaptă. „Domnule, noi nu chiulim de la istorie”, mă întâmpină el ironic când, deşi consemnat la mine în cameră, deschid uşa şi-l găsesc cu trei prieteni la cafea şi fursecuri. Unul dintre ei îmi ia vorba din gură – „Păi noi nu mai suntem elevi, de aia” – şi îmi smulge o privire adoratoare.
„Pe mama n-o mai am de aproape doi ani. Pe tata, de aproape patru. În apartamentul în care au locuit cincizeci şi trei de ani, din cei cincizeci şi şase cât au fost împreună, urlă liniştea. Apartamentul e gol, dar mobilat. Va fi scos la vânzare, golit, umplut la loc de un alt ocupant, transformat în amintire.
Mă ajută în vreun fel scrierea acestei cărţi?
Prea puţin. După trei-patru pagini, bănuiala devine certitudine: prezenţa tatei în carte nu-i suplineşte absenţa în carne şi oase.
Şi atunci, de ce o scriu?
Fiindcă nu pot să n-o fac.
«Prea puţin» e mai mult decât «deloc».
Ajutorul, mai cu seamă în vremurile astea, nu se refuză.
Iar Recviemul vesel e o carte pentru cititori şi un sprijin pentru mine.“ — RADU PARASCHIVESCU, aprilie 2020
,,Cum să-ţi placă, domnule… ăștia?“ Sunt recunoscător serviciului de corectură şi întregii edituri Humanitas fiindcă nu mi-a eliminat cuvântul „ăştia“ din titlul povestirii. Aud că prin grădiniţe şi chiar în primele clase de şcoală se practică acest nou tip de prigoană. Copiii sunt învăţaţi că se spune „acesta“ şi „aceasta“, nicidecum „ăsta“ şi „asta“. Dan Spătaru a murit la timp. Altminteri, ar fi aflat de la castratorii limbii că a folosit un limbaj nepotrivit când i-a cântat ţărăncuţei „De data asta, măi fată, / Zi bogdaproste c-ai scăpat“…
RADU PARASCHIVESCU (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. La Humanitas, domiciliul lui profesional, publică nişte cărţi de „Râsul lumii“. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio.
Cărţi: Efemeriada (2000, Libra); Balul fantomelor (2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009); Bazar bizar (2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007); Fanionul roşu (2005, Humanitas, Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului); Ghidul nesimţitului (Humanitas, 2006); Fie-ne tranziţia uşoară. Mici rostiri cu tâlc(Humanitas, 2006); Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007); Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008); Răcani, pifani şi veterani (coord., Humanitas, 2008); Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare (Humanitas, 2009); Fluturele negru (Humanitas, 2010); Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian(Humanitas, 2011), Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (Humanitas, 2012), Maimuţa carpatină (Humanitas, 2013), Muşte pe parbrizul vieţii. Nou catalog de perle (Humanitas, 2014), Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti (Humanitas, 2015), Poveşti de dragoste la prima vedere (coautor, alături de Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015), România în 7 gesturi (Humanitas, 2015), Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time) (Humanitas, 2016), Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?)(Humanitas, 2016), Am fost cândva femeie de onoare și alte povestiri (Humanitas, 2017), Cartea râsului și a cercetării (Humanitas, 2017), Două mături stau de vorbă. Scene românești (Humanitas, 2018), Orice om îi este teamă(Humanitas, 2018), În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi) (Humanitas, 2019), Omul care mută norii (Humanitas, 2019).
