O pisică manul, Otocolobus manul, s‑a ivit pe un pisc deasupra drumului, cu capul ei hirsut, caninii‑seringi şi ochii galbeni, care contrastau prin strălucirea lor demonică cu graţia ei de pluş. Această mică felină trăieşte ameninţatăde toate animalele de pradă. Părea să învinovăţească Evoluţia că îi înzestrase cu o asemenea agresivitate corpul atât de fermecător. „Să nu încerci să mă mângâi, că‑ţi sar la gât”, spunea grimasa ei. Mai sus, o capră albastră stătea proţăpită pe o muchie, cu voluta coarnelor prinsă între creneluri. Animalele sălbatice supraveghează lumea, la fel cum garguiele controlează oraşul de la înălţimea donjoanelor. Treceam pe sub ele, fără să ştim. Întreaga zi, am tot repetat acelaşi scenariu. Ori de câte ori reperam vreun animal, ne repezeam afară din jeepuri, ne târam şi îndreptam spre el aparatele. Nici nu apucam bine să ne instalăm, că animalul dispărea.
Nu îndrăzneam să‑i prezint lui Léo concluziile mele, dar era evident: Munier şi Marie se iubeau. În tăcere, fărăefuziuni. El, înalt şi sculptural, deţinea cheile lecturii lumii şi respecta misterul acelei fete mlădioase care nu i se dăruia. Ea, de o supleţe somptuoasă, tăcută, îl admira pe bărbatul care cunoştea atâtea secrete, dar nu le putea desluşi pe ale ei. Erau doi tineri zei greci cu trupuri frumoase de animale superioare. Eram încântat să‑i văd împreună, chiar dacătermometrul arăta –20°C şi ei stăteau culcaţi într‑un tufiş de mărăcini.
— A iubi înseamnă a sta nemişcat, unul lângă celălalt, ore în şir, am zis.
— Suntem făcuţi pentru pândă, mi‑a confirmat Marie.
În dimineaţa aceea, ea a filmat manulul şi Munier a scrutat sinuozităţile terenului pentru a stabili care dintre micuţii câini de prerie avea să moară în arenă.
Dezgustat de afrontul adus de om naturii, Munier mai nutrea aşadar o oarecare afecţiune pentru semenii lui. Îi alegea pe beneficiarii sentimentelor lui, pe care îi identifica precis. Admiram felul lui de a iubi, perfect orientat. O utilizare onestă.
Deşi foarte milos, Munier nu se pretindea un umanist. Prefera animalul din vizorul binoclului în locul omului din oglindă şi nu aşeza fiinţa omenească în vârful piramidei vieţuitoarelor. Ştia că specia umană, ajunsă recent în locuinţa terestră, susţinea că domină lumea şi îşi asigura propria glorie eliminând complet tot ceea ce nu‑i aparţinea.
Camaradul meu nu‑şi dedica iubirea unei idei abstracte de om, ci unor destinatari reali – în cazul lui, sălbăticiunile şi Marie. Carnea, oasele, blana, pielea: înainte de sentimente, avea nevoie de ceva concret.
Sylvain Tesson (n. 1972) este geograf, jurnalist şi scriitor. Membru al Societăţii Exploratorilor Francezi, îşi împarte viaţa între expediţii, scris şi realizarea de documentare de aventură. De acelaşi autor, la Editura Polirom au mai apărut Axa lupului. Din Siberia pînă în India pe urmele evadaţilor din gulag (2014) şi Berezina. Pe urmele lui Napoleon într‑o motocicletă cu ataş (2020). Leopardul zăpezilor a fost distins cu Premiul Renaudot pe anul 2019.
