MUSICA PURITAS DOMINICA (E lucevan le stelle, O terra, adio)

Considerată pe bună dreptate de melomani ca una dintre  ariile sublime din istoria operei, confesiunea finală a lui Cavaradossi este o sinteză a nefericitei sale experiențe vrute și nevrute în care erotismul s-a amestecat în mod malefic cu politicul vremii; ca întotdeauna (Puccini a fost un extraordinar psiholog) omul nu apreciază ceea ce are, regretând însă când e în pragul pierderii definitive, tânărul pictor exclamă „mor disperat căci n-am  iubit  niciodată atât de mult viața”. În afară de voce, remarcabile sunt clopotul sumbru și clarinetul însoțit de violoncel. Numai Puccini putea să redea atât de mirabil o execuție.

Nerespectând cronologia, mă întorc la Verdi unde situația e asemănătoare doar că regretele se împart la doi, adică Aida și Radames o victimă, cum subliniam cu altă ocazie, a unei ambiții cu iz politic. Despărțirea de spațiul suprateran e mai ușoară: Radames rămâne totuși cu una din cele două dorite, dar nu cu cea care îi putea aduce viața și mărirea. Ceea ce este neîndoielnic sublim în acest final verdian e faptul că marea durere nu o exprimă condamnații ci Amneris, nefericita rămasă singură cum a și fost tot timpul; și cred că nu întâmplător ultimul cuvânt îi este atribuit de Verdi tocmai ei : Pace…

Pe Placido Domingo îl reauzim tot din filmul capodoperă (1976) al lui Gianfranco de Bosio. 

La Salzburg (anul acesta pare că nu va fi nici viral, fiind… virusat, dar poate totuși…), acum doi ani și (2017),  Anna Netrebko a fost o strălucitoare (glänzende chiar și în opinia criticii de regulă cam sterile) debutantă în  Aida alături de un Radames bun care însă nu avea cum să o egaleze, dar iubitor. Deși doar cu un cuvânt final aici, trebuie amintită Ecaterina Semenciuc (ca dramatică mezzo fiind parcă predestinată rolurilor nefericite) în Amneris.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *