“Abia acum vãd diferenţa dintre Flavia, eroina din jurnal, şi cea pe care-am cunoscut-o-n parc!” se dumiri Claudiu Van, pe când îi rãsfoia caietul, sub raza lãmpii, la cãderea altei nopţi. “E strategia ei de-a se ascunde în douã personaje diferite: unul introvertit, plin de talent, idealist şi singuratic, iar celãlalt – frivol, conştient de infinitu-i farmec, felin şi ludic. E drept cã eu nu sunt Mihnea Fardopol”, îşi spuse mai departe, cu regret, “şi nu am aura cu care ea îl înconjoarã. Dar oare nu-s şi eu contradictoriu? Atoateştiutorul croitor de cãrţi, pe care bieţii autori nu îndrãznesc sã-l contrazicã, devine vulnerabil de câte ori apare fata asta.” se frãmântã în continuare, punând jurnalul deoparte. “Totuşi mi-a încredinţat sufletul ei în scrierea de care-acum se-ndepãrteazã”.
Pe când se adâncea în gânduri, alãturi cititorul şedea pe ghimpi de nerãbdare. Era exasperat de întreruperi şi-n sinea lui tânjea dupã fluenţa lecturilor de dinainte. Aici se-mpiedica de-un interpus care-l lãsa din când în când pe dinafarã. La fel de iritat pãrea motanul care, neluat în seamã de stãpân, se avântã din pat pe masã, stârnind în salt un vrej de aer care deschise brusc caietul de sub lampã. Claudiu Van se smulse din visare, atras pe scena de cuvinte.
În spatele colegilor de la vioarã, Flavia îşi aştepta intrarea, alãturi de cei patru flautişti Era de-o sãptãmânã plecatã cu orchestra în turneu şi-n fiecare searã aveau concert în alt oraş. Pe podium dirijorul îşi ridicã bagheta-n aer şi muzica se închegã, rãpind-o din agitaţia sãlii într-un stol, cu care fiinţa ei prinse sã zboare acoperind armonic largul…
Dar chiar atunci sunã prelung mobilul, la care croitorul de cãrţi fu nevoit pânã la urmã sã rãspundã. Avea a doua zi de dat la editurã un teanc de manuscrise încã “necorectate”, aşa cã trebui sã se despartã de jurnal şi sã se-apuce urgent de tot ce neglijase pân-atunci.
Pe când se cufunda în lucru, umplându-şi patul cu dosare, se apropie tiptil de masã cititorul. Motanul negru se feri, sãrind pe scaun şi de acolo pe covor. În saltul lui iscã o altã undã de curent care dãdu câteva pagini înainte. De teamã sã nu facã zgomot, cititorul nu rãsfoi-napoi caietul s-ajungã la pasajul pe care-l pãrãsise de-un sfert de ceas Claudiu Van, ci se-aplecã pe foaia opritã-n faţa lui şi-şi începu lectura, pe furiş. O observã pe Flavia cum intrã cu o ezitare. Nu-i trebui decât o frazã ca sã devinã ea, aşa cum un actor, punându-şi alt costum din recuzitã, îşi schimbã ca vrãjit identitatea.
Simţi în nãri un iz de mere coapte plutind intens prin încãperi. Lãsase rucsacul în hol şi inspecta apartamentul. Era aceeaşi ordine, pe care o lãsase la plecare, nimic nu îi pãrea cã se clintise. Mihnea era la ore pânã dupã prânz. Oricum nu-l anunţase din turneu c-avea s-ajungã-n cursul dimineţii, nu spre searã, aşa cum s-ar fi aşteptat. În ultimul moment se hotãrâse sã ia alt tren, în vreme ce colegii din orchestrã mai zãboviserã pân’ la amiazã, dornici sã viziteze oraşul ultimului lor concert.
“Nadia a fost aici”, îşi spuse ea, “şi încã este. O recunosc dupã parfum”.
Deschise geamul, însã de afarã veni mireasma înfloririlor din parc, cu-aceleaşi împletiri ameţitor-dulcege.
“Poate e doar o bântuire”, gândi cu inima-ndoitã.
Îşi scoase pardesiul, îl agãţã-n cuier şi când se-ntoarse, zãri în coşul de hârtii din hol o filã aruncatã, pe care Mihnea scrisese-n grabã nişte rânduri. Luã foaia dinãuntru cu mâna tremurândã:
Dragã Nadia, nu cred cã e acuma timpul sã îi spun Flaviei despre noi şi s-o conving sã-ncepem fiecare, de la capãt, alte vieţi. Nu suntem încã pregãtiţi pentru o despãrţire radicalã, dar simt cã nu va trece mult pânã mã voi putea descãtuşa. Abia atunci am sã mã regãsesc în tine…
Lividã, Flavia puse foaia pe birou. Mihnea ar fi putut sã îi declare Nadiei verbal aceste lucruri, doar se-ntâlneau mereu la facultate şi uneori o conducea acasã dupã ore, iar dacã nu i-ar fi venit la îndemânã, i-ar fi trimis mesajul pe e-mail. Însã ar fi rãmas o tainã numai a lor, pânã-ntr-o zi. Dar ce scrisese el nu era pentru Nadia. Dupã o vreme, luã un creion şi-adaugã puţin mai jos pe foaie:
Eu am plecat definitiv. Eşti liber.
Apoi privi în jur dar nu dãdu de niciun reazem. Scoase din debara vechiul ei geamantan, în care-şi aşezã pe îndelete hainele din dulap, chemã taxiul, ieşi cu tot bagajul pe palier şi încuie, lãsându-şi cheia la portar.
Maşina se opri la capãtul de sus al unei strãzi în pantã, în dreptul unei case umbrite de castani. Urcând pe scara în spiralã, fata ajunse în sfârşit în mica ei mansardã, pe care şi-o pãstrase ca refugiu. Trase perdeaua prãfuitã-n lãturi, deschise larg fereastra şi îi reapãrurã acoperişurile roşii printre frunze. O boare rãcoroasã îi dezmierdã obrazul. Se scuturã din gânduri şi-şi cercetã odaia ca pe un chip uitat, de care încerca sã se agaţe.
“Poate aşa te vezi dupã ce mori, când te-ai desprins şi totuşi nu te-nduri”, îşi spuse ea mirându-se cã exista în continuare.
Se pomeni cotrobãind într-un sertar dupã hârtie şi fãcu liste de cumpãrãturi. Se apucã de curãţenie, schimbã poziţia mobilei din încãpere, mutã tablouri, mãturã, spãlã perdeaua, cuvertura, geamul, întinse rufele pe sârmã în balcon. Nu observã cãderea serii, decât când începu sã-i sune insistent mobilul. Mihnea se întorsese de la cursuri, descoperind cã ea îl pãrãsise. Nu îi rãspunse la apeluri, nici la mesaje, crezând cã viaţa lor se încheiase. Noaptea pânã târziu cântã la flaut.
Trist, cititorul privi cu ochii-nceţoşaţi motanul negru care dormea covrig, lângã Claudiu Van. Acesta reuşise între timp sã termine croiala manuscriselor de pe podea şi le orânduise în teancuri pe noptierã. Pe urmã adormise, uitând lampa aprinsã. Cu grijã, cititorul se aplecã sã-l înveleascã, stinse lumina şi ieşi afarã-n întuneric, sã-şi rãcoreascã mintea de zbuciumul lecturii.
(va urma)
