Aventurierii VIII

Claudiu Van se-ndepãrta pe strada cenuşie. Burniţa rece îl fãcuse sã îşi îndese pe sub pãlãrie pãrul vâlvoi şi sã-şi ridice gulerul la hainã. În toiul nopţilor din urmã, îi trimisese Flaviei mesaje pe e-mail, solicitându-i o-ntâlnire de urgenţã, dar nu primise de la ea niciun rãspuns. Pânã şi poza de pe facebook dispãruse.
Brusc îi trecu prin gând s-o caute în parc, la ceasurile dup-amiezii, deşi era puţin probabil ca ea sã iasã pe aşa o vreme. Goliţi de frunze, pomii negri îşi întindeau scheleticele ramuri ca nişte cerşetori lihniţi. Pe lacul verde-ntunecat, se bãlãceau câteva pãsãri, însã, jur-împrejur pe mal, nu mai putu zãri pe nimeni. Era singur, închis în aşteptarea neprevãzutului care-ncepuse sã îi dea viaţa peste cap. Ştia cã fata nu avea sã vinã, dar se afla în câmpul ei magnetic şi îi era cumva de-ajuns. Ar fi dorit sã-i punã, teoretic, o groazã de-ntrebãri şi totuşi, dacã ea s-ar fi arãtat în parc, el n-ar fi izbutit sã îi explice de ce-i ceruse-atât de imperios s-o vadã. I-ar fi vorbit poate de noua lui trãire – o nemaiîncercatã libertate de-a se supune altcuiva, de bunãvoie. I-ar fi destãinuit pânã la capãt cã pentru el aceastã servitute era în fond intrarea-n aventurã.
Când tocmai pãrãsea grãdina, pe jumãtate întristat, simţi cã cineva-l bate pe umãr. Se-ntoarse tresãrind. În faţa lui, pe-alee, rãsãrise Flavia, în pelerinã sidefie, cu cizme-nalte liliachii. Pãrul ei ud sclipea în ploaie… ochii violeţi pãreau imenşi. Cum el tãcea privind-o ca pe-o fantasmã a târziului de toamnã, fata îl apucã de braţ şi-l luã cu ea-napoi în parc.
─ Ai terminat jurnalul? îl întrebã înfriguratã:
─ Nu încã, replicã din nou surprins.
─ Crezi cã ar merita sã fie publicat?
─ Parcã spuneai cã nu ţii la opinia mea, se mirã şi mai mult Claudiu Van.
─ M-am rãzgândit, îi replicã, ştergându-şi faţa udã cu eşarfa.
Era în ea un neastâmpãr care trezi din amorţire peisajul. Un stol de cormorani trecu prin aer vâjâind.
─ Cât am parcurs şi sunt cam pe la mijloc, gãsesc cã textul este captivant, ar putea chiar sã fie un best-seller, se-aprinse el deodatã la obraz.
Flavia îl cercetã cu luare-aminte.
─ Eşti sigur cã nu-ţi zboarã gândul la mine, cea din parc, atunci când mã citeşti? Dacã nu mã-ntâlneai aici, poate erai mai critic.
Claudiu Van se zãpãci.
─ Uite ce îţi propun, zâmbi ea cu-nţeles, sã publici sub numele tãu jurnalul.
─ De ce?
─ Ca sã îţi iei o minimã distanţã.
─ Aş fi un impostor s-accept una ca asta! se-mpotrivi el derutat. De ce nu îţi alegi un pseudonim?
─ Ca sã nu micşorez surpriza celor, pe care îi croieşti în fel şi chip, se amuzase Flavia fãcând o piruetã sub un stejar pleşuv. Tu eşti maestrul şi-ţi va creşte faima, dacã te-ncumeţi sã arunci pe piaţã “un text model”. Eu voi rãmâne anonima. Oricum pe mine nu mã cheamã Flavia Cus decât în scris, iar personajele reale nu au cum sã se recunoascã în cele-nfãţişate în jurnal.
─ Ce vrei sã spui? se minunã Claudiu Van.
─ Mi-am luat destule precauţii ca sã nu bãnuiascã nimeni cã ce-am compus e-o confesiune.
─ Şi care ţi-e adevãratul nume? o descusu tot mai curios.
Fata se-ntoarse cãtre el c-un zâmbet larg şi-i înnodã fularul de la gât.
─ N-ai grijã, nu mã deconspir, rosti dupã un timp, oprindu-se pe malul lacului posomorât.
“Se joacã iar cu mine”, gândi el circumspect.
─ Dar Flavia Van cum ar suna? propuse ea-ntr-o doarã. M-ai prezenta ca pe o rudã din provincie, pe care o încurajezi sã debuteze la oraş…
─ Aşa am împãrţi-mpreunã gloria, admise el pufnind în râs.

(va urma)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *