Nu poți ignora breslașii puterii din secția de vii a orașului. Pentru că puterea aduce organizare, toți par să aibă nevoie de propunerile autorităţii: de la om, până la porumbei, iepuri și câini. Chiar și Iisus dă târcoale peisajului. Așa că te-ntrebi ce s-ar mai putea ghici în cenușa acestui mic imperiu provincial? Banda de celuloid ardea – s-a dus. Digitalul încă mai ia și el de-un burn ca un re-born – însă dus e și Nero. Acum stocăm în cloud, unde vor fi ajuns și ceva fire de cenușă, și oarece praf de pușcă. Adevărul e că ne-am cam ars de la atâtea mântuiri și simboluri, câte am tot vânturat în niște mii de ani. Dacă nu putem ghici oareșce, atunci să-i gătim cenușii o ulcică. Doar suntem niște volatili ai imperfecțiunii. Stardust Memories, vorba aia… Suntem praful și pulberăria dintr-o casă de primar cu vedere la un lac improbabil. Orașul celor patru a ars cândva demult, aproape de tot, dar a putut lua totul de la capăt. Fusese atunci un 1866 fierbinte, chiar de 13 septembrie. Atât de ironic, să arzi în ziua ce va deveni peste ani Ziua Pompierilor. Un primar netot a stins focul atunci cu buțile de vin ale orașului. Ceva mai târziu, peste 45 de ani, adică fix acum 111 ani, alt primar s-a făcut bucăți sub roțile trenului. Se simțea neglijat de soție și, de aici, gelozia. Înebunise. A lăsat ultimele însemnări pe niște cărți de vizită. Caragiale îl făcuse de bafta țării în O zi solemnă și nu-l aruncase pe marginea prăpastiei. Orășelul ăsta încă hrănește un mit al primarului. Chiar și țara o face, încă fără pic de sfială.
Însuși Shakespeare a fost altoit acolo cu un Romeo și o Julietă în chipurile unor copii de baștani locali ce-și predau primăria la alegeri locale organizate înainte de termen. Microlumea asta mi-a făcut mereu cu ochiul ca dintr-o felicitare fără sfârșit: Murim noi, dar vin alții și tot nu scăpați… Adio și ne mai vedem! Chiar și cu riscul reîncarnării… Își permit să pună niște căpătâie, ca maeștri peste seria de sfârșituri și începuturi de lume. Chiar am felicitările alea cu iepurașul panaș. Într-o seară chiar am auzit într-un Mega Image dilema unui cuplu printre rafturile cu tomate: dar iepurașul e de Paști, ce legătură are cu Crăciunul? În boxe răsuna colindul. Filmul era gata și oamenii ăia mă asigurau că nu bătusem câmpii. Cam greu să fii original. Trebuie doar să agiți un pic lumea și să deschizi robinetul cu grijă. Uite, în film nu prea am băgat fotbal pe cât și-ar fi dorit un primar adevărat. Doar un Mitică (…la pușcărie!), un Cornel Dinu (Procuroru’). Miliţieni… DNA în ADN… În rest… Cehov, Jean-Nectaire (Kovalevsky) of Saint-Denis, grătare şi închipuirea primarului cu un sadism făcând echilibristică la trapezul amoros între Funny Games și drama celui de acum 111 ani. A trebuit să mai vină și mâna de ajutor a unui amic care în loc de anafură îmi tot dă din firimiturile orașului cât să ne închipuim făcând filme. Așa că, atunci când Gabi mi-a livrat depresia de a fi ratat cu Crudul și gătitul meșterit tot în tandem, eu i-am dat o povestea cu un alt titlu. Era un titlu din Goethe, pe care-l găsisem într-o carte despre Beuys. Îmi mai plăcuse și titlul unei prelegeri ținută de Beuys: Intrare într-o ființă omenească, despre conceptele de viață vie, de revoluționar și de sculptură socială. Am tot cioplit, am șlefuit împreună, am mai pus un guler orto, un clopot bătând peste valuri și am scos-o la mal. Halal!
