-Fiindcă suntem nebune, zice Crucişa. Şi ne-apucă tot timpul, de nu ne mai poate înţelege nimeni.
-Dar avem reguli acum. Uite-le!
Şi eu o să-mi termin copiatul, fiindcă asta mi-a cerut învăţătoarea. Oare ce să desenez pe locul rămas? Crucişa îmi dă rigla şi eu trag liniile de ramă. Apoi, prima, o fac chiar pe ea, se vede după ochii strâmbaţi. Şi-apoi o pun pe cheala care mănâncă hârtie, până şi din aceea igienică. Apoi pe Nadia şi, rând pe rând, le fac acolo, pe foaie, pe toate celelalte.
-Astea suntem noi! zic. Dar Crucişa ştie, e deşteaptă, şi-a dat seama.
-Cred că mai poţi pune ceva!
-Da, am loc. Aici, deasupra, le fac pe doamnele pedagoge şi pe doamna învăţătoare. Iar aici, ţinându-ne de mâini, le fac pe mame. N-am loc destul, dar nu contează că-s pitice, dacă le strângem bine, n-au cum să scape.
-E minunat! E minunat! râcâie placajul Crucişa. Mamele nu e voie să fie pierdute.
Am ajuns la capăt, mamele atârnă de fiecare cheală, iar doamnele râd. Şi noi, fetele din clasa a doua, avem gura până la urechi. A mea parcă o şi simt, de la cât stă aşa, începe să mă doară. O îndrept doar puţin, cu un roşu mai închis, şi acum e bine. Tema e gata.
