Citeam jurnalul lui Ignaţiu de Loyola, şi pentru 24 februarie 1544, între două fraze, scrie aşa: « Fără teamă de viitor ». Punct. Şi mi-am adus aminte de toate momentele din viaţă, pe la 18 ani sau apoi, când ajungeam în altă ţară sau în altă chirie, şi priveam viitorul cu încredere.
Fără teamă.
E un sentiment puternic şi în principiu indestructibil care ar trebui să stea în spatele acestor cuvinte, « fără teamă de viitor ». Puternic pentru că esenţial, la fel de important ca aerul. Sigur că nu putem trăi fără rădăcini, fără iubirea mamei şi securitatea primelor luni de viaţă. Dar, nu putem trăi nici fără o viziune bună, caldă şi puternică asupra viitorului.
Pentru un om, « fără teamă » şi « viitor » ar trebui să fie un fel de pleonasm. Viitorul unui om este ceea ce alungă teama, aşa ar trebui să fie normal.
Ei bine, acest sentiment nu ştiu cine mai poate spune că îl are. Sigur, mai luptăm, mai tragem cu dinţii de o iubire sau de o fidelitate la o valoare ori un crez interior, dar colectiv nu prea mai văd cum ar putea privi cineva fără teamă viitorul. Mai ales că « fără teamă » egal « plin de încredere ».
Doar analizele medicale şi e destul ca să devii bolnav mintal. Dacă nu, şi ştirile. Unii vor spune că ştirile sunt minciuni, şi criza e o păcăleală. ok. Dar întunericul din ochii oamenilor obosiţi din jurul nostru nu e o minciună. Murdăria psihologică în care ne scăldăm, lipsa de prospeţime a relaţiilor de zi cu zi şi lipsa completă de entuziasm generată de reclamele cu culori kitsch pretutindeni.. nu e o minciună.
In principu dacă nu ai frică de viitor, îţi faci planuri. Sentimentul de încredere e primul, iar partea a doua sunt planurile. Azi, lucrurile s-au inversat: facem planuri peste planuri pentru a încerca să prindem din urmă acest sentiment, de « fără teamă ». Şi e o minune dacă îl prindem. De obicei, ne dorim doar să îl prindem, facem tot ce putem pentru asta, dar cam atât.
Toate astea într-un fel nu prea ar conta… dacă am avea puterea prezentului. Tot ce scriu mai sus e despre faptul că viitorul e negru pentru că ştim lucruri negre despre el, sau ştim că lucrurile prezente nu prea au cum să se lumineze. Nu vedem cum, nu vedem legătura dintre întunecimea prezentă şi o posibilă lumină.
Deci, dacă am avea putere şi lumină, în prezent, am putea coloniza cu lumină şi viitorul. Adică, viitorul sună prost din viitor, dar uneori viitorul sună bine dacă îl asculţi din prezent. Pentru că prezentul face ca viitorul să sune bine.
Şi atunci că fim sinceri, nu ne e frică de viitor, ne e teamă pentru că ştim că nu mai avem puterea de a schimba prezentul. Prezentul se stinge sub ochii nostri.
Ce ne-ar trebui, e o nouă nebunie frumoasă. Oricare ar fi ea, de la muzică la mişcări de tineret, de la inovaţie creativă la o nouă formă de convieţuire în grup. O nebunie creativă, spirituală, acele mişcări care schimbă faţa lumii nu doar pentru zeci de ani, dar pentru restul istoriei. O mare « modă » spirituală.
Ne e teamă pentru că nu mai avem stropul de nebunie frumoasă care face viaţa o aventură. Nu mai avem decât reflexe de supravieţuire. Înotăm ca să nu ne scufundăm, de mult timp nu mai înotăm doar din plăcere.
Ultimul strop de nebunie a fost în Fight Club. Dar a sfârşit prost, într-un nihilism fără viitor. Tot ce ne spune Fight Club, mai bine decât oricine, e că prezentul se dezintegrează.
Ne trebuie însă partea a doua, ceea ce ar fi fost un Fight Club pozitiv. De speranţă.
Dacă nu apare o astfel de nouă nebunie frumoasă, ceea ce va urma e un nou fundamentalism, probabil anti-capitalist dar nimic mai mult, probabil mai rău decât multe dictaturi pe care le ştim din istorie.
NB. Despre riscul potenţial de fundamentalism al societăţii contemporane, in scurta analiză a filosofului francez Samuel Rouvillois, video din link, minut 1:04–1:09
https://www.youtube.com/watch?v=9zP5x2qOAeU
