“ Nebunia de a gândi cu mintea ta”-despre semnele vremurilor noastre

“Nebunia de a gândi cu mintea ta” este o carte despre semnele vremurilor noastre. Ca de atâtea ori, Gabriel Liiceanu se situează, deliberat, împotriva curentului. Gândirea sa este, spre a utiliza şabloanele progresiste, atât de populare astăzi, una “ reacţionară”. Refuzul de a se închina la idolii cetăţii domină acest volum şi îi acordă calitatea de a fi nu doar o analiză profundă, dar şi mărturie despre condiţia unui intelectual public, astăzi. Căci miza acestei cercetări intelectuale pasionate este revendicarea autonomiei. Dincolo de colectivisme, dincolo de adevărurile care ne sunt livrate, cotidian, se află domeniul interogaţiei şi al omenescului. În acest teritoriu al întrebărilor care nu se supun disciplinei ideologice se află cartea lui Gabriel Liiceanu. Gravitatea problematicii ei ţine de gravitatea unui moment intelectual pe care nu îl mai putem ignora, decât cu riscul de a renunţa la libertatea critică, spre a îmbrăţişa masificarea entuziastă.

Autonomie şi masificare

Avansul patologiei intelectuale în lumea noastră se află în miezul cărţii lui Gabriel Liiceanu. Citatul din Pascal, care se află la temelia unui capitol polemic şi pătrunzător, îşi are doza sa de profetism. Tot ceea ce pare de neacceptat şi dereglat în gândire poate deveni, în contextul unei dereglări comune, conduită umană respectată fără ezitare. Altfel spus, a te situa în contra curentului, în clipele de rătăcire, înseamnă a apăra, chiar şi donchişotesc, un sens al decenţei, pierdut de cei care aderă la fanatismul dominant. Rezistenţa se poate întemeia doar pe exerciţiul, calm şi implacabil,al spiritului critic. Este ceea ce propune, ca terapie şi pedagogie, Gabriel Liiceanu.

Între autonomia individuală şi ralierea la corectitudinea politică, această nouă religie laică a epocii noastre,opoziţia este evidentă şi ireconciliabilă. “Reacţionară”, reflecţia lui Gabriel Liiceanu dezvăluie nucleul de mesianism ideologic care se găseşte în centrul acestei ambiţii militante de a domina spaţiul public şi de a anestezia intelecte. “ Corectitudinea politică”, iar aici Gabriel Liiceanu este afin în analiza sa cu Horia- Roman Patapievici, devine tentativa de a elimina din dezbaterea intrelectuală tot ceea ce apare impur şi suspect. Ca formă de mobilizare şi de raliere,ea propune o grilă de lectură seducătoare prin simplitatea ei. Cei ce aderă la comandamentele ei sunt, inevitabil, apărători ai progresului, luminaţi exponenţi ai unor valori ce permit avansul umanismului global. Cei ce îi rezistă sunt stigmatizaţi ca parte din vasta conspiraţie menită să apere puterea privilegiilor, inegalităţii şi discriminărilor. Maniheismul ţine de logica însăşi a poziţionării simbolice. Ca şi înaintaşii lor marxist- leninişti, preoţii noii credinţe globale au ambiţia de a fi profeţii care deschid porţile viitorului. A lor este împărăţia de mâine, al lor este adevărul care mântuie şi eliberează.

Luciditatea lui Gabriel Liiceanu are un aer iconoclast în această nouă eră a certitudinilor entuziaste. Cazul relativismului cultural este una dintre cele mai puternice expresii ale acestei dereglări intelectuale ce conduce la orbire şi radicalizare. Ura de sine a Occidentului ( inseparabilă de acel “anti-occidentalism” analizat de Ian Buruma şi de Avishai Margalit) alimentează un reflex al tăgăduirii frenetice. Excepţionalismul occidental, cel care a permis tranziţia spre societatea seculară plurală, este denunţat, iar impasul istoric cu care se confruntă societăţile islamice este elegant trecut sub tăcere. În acest viitor al optimismului planetar, locul Occidentului este văzut sub semnul renunţării la valorile care l-au fondat istoric. În locul egalităţii constituţionale, inegalitatea întemeiată religios. În locul domniei legii, enclavizarea ce se revendică de la textele sfinte. Barbaria din Statul Islamic este de neimaginat în absenţa acestei orbiri a Vestului însuşi .

În acest breviar al patologiilor contemporane pe care îl întocmeşte Gabriel Liiceanu, abandonarea tradiţiei în beneficiul unui prezent etern pare să fie una dintre dominantele lumii noastre. Ceea ce “ Nebunia de a gândi cu mintea ta” reabilitează este însăşi conversaţia cu cei care nu mai sunt. Marile cărţi,umbrele celor care ne precedă sunt tot atâtea chipuri ale canonului evocat obsesiv de Harold Bloom. Educaţia nu este doar transmitere de deprinderi tehnice. Ea este şi familiaritatea cu un tip de sensibilitate, descoperirea unui trecut de care depindem, în mod subtil şi delicat. Profilul lor nostru intelectual este alcătuit din această sumă de conversaţii purtate, prin lectură, relectură şi introspecţie . Adeseori, în clipele de singurătate, ei ne sunt singurii tovarăşi. Dialogul cu vocile lor este unul fecund şi neîntrerupt. Întreruperea lui brutală este un simptom al orbirii. Căci acest dialog nu hrăneşte închistarea sau mimetismul, ci ne oferă capacitatea de a ne situa propriul demers în descendenţa tradiţiei vii. Cartea lui Gabriel Liiceanu reafirmă, tenace, acest imperativ al evoluţiei în continuitate critică.

În cele din urmă, afirmarea autonomiei individuale ţine de sănătatea rebelă a condiţiei umane. Utopiile păstrează această vocaţie a perfecţiunii geometrice, acest cult al egalităţii şi al nivelării. Domesticirea gândirii conduce, inevitabil, la instituirea monocromiei ideologice. În acest teritoriu guvernat şi modelat de disciplina supunerii, omul singur devine un inamic redutabil, prin chiar singurătatea sa. Pedagogia intelectuală a lui Gabriel Liiceanu are potenţialul de a încuraja această reîntoarcere insurgentă spre întrebare şi dubiu, ca fundament al libertăţii.