D.R.: Am ajuns şi în 1989, anul care a dat multora vieţile peste cap. Cu ce stare de spirit v-a prins revoluţia? M ai eraţi optimist sau vă pierduserăţi speranţa că va apărea o schimbare?
D.G.: Eram foarte îngrijorat, pentru că anticipam că lucrurile se vor prăbuşi, dar nu se simţea nicio opoziţie şi-mi dădeam seama că nu vom avea ce pune în loc. Văzusem ce s-a întâmplat în Polonia, cu Solidarność – oamenii ăia s-au luptat, s-au agitat pentru un ideal. În timp ce la noi nu vedeam nicio mişcare.
D.R.: Ce făceaţi când a început să se tragă?
D.G.: Pe 21 dimineaţă, când stătea să izbucnească revoluţia, aveam repetiţii la R adio cu un dirijor american de origine italiană – urma să cântăm Rapsodia pe o temă de Paganini de R ahmaninov. Înainte de începerea repetiţiei generale, deşi ştiam cu toţii că suntem ascultaţi, Calabria a ridicat orchestra în picioare şi a ţinut un minut de reculegere în memoria celor căzuţi la Timişoara. După repetiţie am trecut pe la R edacţia M uzicală, unde fetele şuşoteau înnebunite: „A început! A început!“. „Ce a început, am zis eu, cade Pingelică?“ L- am întâlnit şi pe Sava, care urla la mine înnebunit să nu cumva să merg în oraş. Cu o săptămână înainte fusesem invitat de ambasadorul englez la o recepţie. Şi într-o discuţie cu el i-am zis: „Gata! A început să cadă Cortina. Încet, încet o să ajungă şi la noi“. I ar el a zis: „Da, o să vină, dar o să fie cu sânge!“. Concertul din ziua aia s-a anulat, iar eu, în ciuda avertismentelor tuturor, m-am dus acasă, i-am luat pe M arga şi pe Dănuţ, care avea 7 ani, şi am plecat spre centru.
Dan Grigore, Dia Radu, Lumea în Si bemol, Polirom, Iaşi, 2016
