La ora două începem să mâncăm. Masa durează până la şase. Până la şase şi jumătate bem cafeaua – cafea ofi¬ţerească de la depozitul de alimente – şi fumăm apoi tra¬bucuri şi ţigarete ofiţereşti, tot de la depozitul alimentar. La şase şi jumătate fix începem masa de seară. La zece aruncăm afară scheletele purceilor. Apoi îi dăm cu coniac şi rom, tot din binecuvântatul depozit şi fumăm din nou trabucuri lungi şi groase cu banderolă. Tjaden e de părere că nu ne lipseşte decât un singur lucru: dame dintr un bordel ofiţeresc.
Seara, târziu, auzim miorlăituri. O pisicuţă cenuşie stă la gura pivniţei. O ademenim înăuntru şi i dăm să mănânce. Asta ne redeschide şi nouă pofta de mâncare. Ne culcăm mestecând.
Dar avem o noapte proastă. Am mâncat prea gras. Godacii fac mizerii în intestine. În adăpost e un du te vino care nu se mai isprăveşte. Câte doi trei oameni sunt mereu afară, cu pantalonii lăsaţi şi înjurând. Eu, unul, am ieşit de nouă ori. Pe la orele patru noaptea atingem un record: toţi unsprezece, gazde şi musafiri, suntem afară pe vine.
Case în flăcări luminează ca nişte făclii. Obuzele vin hăulind şi explodează. Coloane de muniţii trec în galop pe uliţă. Într o parte, depozitul de alimente are o spărtură.
Ca un roi de albine – cu toate schijele care plouă de sus – şoferii coloanei de muniţii se îmbulzesc acolo şi şterpelesc pâini. Îi lăsăm în plata Domnului. Dacă le am spune ceva, ne am alege fără îndoială cu o porţie de bătaie. De aceea procedăm altfel. Le spunem că suntem garda depozitului şi, pentru că ştim mai bine unde se află diversele alimente, aducem cutii de conserve pe care le dăm în schimbul unor lucruri de care avem nevoie. În definitiv, ce importanţă are? Peste puţin tot nu va mai rămâne nimic: bombarda¬mentul va face totul praf. Pentru noi înşine, luăm din depozit ciocolată şi mâncăm pachete întregi. Kat spune că i bună pentru burţile pripite.
Colecţia Biblioteca Polirom
Seria EsenţialErich Maria Remarque
Pe frontul de vest nimic nou
Traducere din limba germană de Emanoil Cerbu
Aproape paisprezece zile trec astfel cu mâncare, cu bău¬tură şi cu hoinăreală. Nimeni nu ne deranjează. Satul dis¬pare încetul cu încetul, zdrenţuit de obuze, iar noi ducem o viaţă ca n poveşti. Câtă vreme va mai exista o părticică din depozitul de alimente, totul ne e indiferent şi nu dorim decât ca sfârşitul războiului să ne găsească aici.
