“ La grande bouffe” este una dintre cele mai puternice, neliniştitoare şi iconoclaste încercări de a descrie infernul lumii noastre. La 1973, anul prezentării sale, filmul lui Marco Ferreri a fost citit sub semnul criticii îndreptate împotriva societăţii de consum- dimensiunea sa subversivă a fost întrevăzută ca un manifest ideologic. Peste decenii, ceea ce rămâne din acest film inclasabil şi incomod este combinaţia de tragic şi de grotesc. Pasiunea cu care investighează domeniul sexualităţii deviante şi rigoarea dantescă cu care descrie coborârea spre moarte a personajelor care aleg să se auto-exileze în bizara casă care le va servi drept mormânt, iată miza acestui exerciţiu cinematografic.
Patru bărbaţi ce încheie un pact bizar: ospăţul sardanapalic pe care îl pregătesc le va fi calea spre suicid. 
Fiecare dintre aceste destine este măcinat de ura de sine , fiecare dintre aceste fiinţe nutreşte voinţa irepresibilă de a închide o viaţă care a nu mai are nici un sens. Un judecător ( Philippe Noiret), a cărui sexualitate implică dependendenţa grotescă de fosta sa dădacă, un bucătar rafinat care se înstrăinează de propria sa familie ( Ugo Tognazzi), un star de televiziune ce începe să flirteze cu propria sa decrepitudine ( Michel Piccoli) şi un pilot de avion care se confruntă cu impotenţa care îl roade asemeni unui cancer ( Marcello Mastroianni) , iată membrii echipajului bizar care se îmbarcă pe această gastronomică navă a morţii. Printr-un accident al sorţii, cu toţii vor fi vegheaţi de o rubensiană, concupiscentă profesoară, ( Andréa Ferréol), cea care le va fi, simultan, amantă, mamă şi înger thanatic.
Infernul din “ La grande bouffe” este o combinaţie, unică, de rafinament cultinar şi de disperare existenţială. Ingurgitarea suicidară la care visează personajele se produce în decorul unei case niciodată locuite cu adevărat, ce respiră o atmosferă felliană de kitsch art-nouveau. Marea crăpelniţă este ocazia coborârii măştilor. 
Marcello Mastroianni îşi pictează pe faţă culorile de clown, pentru a îngheţa apoi, în ninsoare, la bordul unui miniatural bugatti. Michel Piccoli dispare,consumat şi sleit de gazele ce ies din propriul său corp, ca o eliberare de inhibiţiile copilăriei. Ugo Tognazzi se stinge sub povara mâncării pe care o îndoapă în sine, cu patimă şi voracitate. Diabeticul Noiret, cel care visează la casătoria cu companioana lor, moare mâncănd din delicioasa prăjitură care îi este pregătită de mireasa sa.
“ La grande bouffe” este cronica acestei morţi extravagante. Extazul culinar se întâlneşte cu elanul orgiastic sexual. Monştrii groteşti, cinici şi visători, personajele din “La grande bouffe” înaintează, implacabil, spre propriul lor sfârşit fetid, populând o bolgie a singurătăţii, nemăsurii şi sordidului.( Ioan Stanomir)
