Dialog Grigore LEŞE – Cristian Pătrăşconiu.
Cîntaţi, spuneţi dumneavoastră, după inimă. După inima dumneavoastră. Cum e inima dumneavoastră? Ce e acolo? Ce e inima dumneavoastră, după ce aţi aflat, a propos şi de titlul primei dumneavoastră cărţi, cine sunteţi?
Ştiti cum se zice la noi? „Inima mea-i învăţată / tot cu dor şi supărată”. Niciodată nu poţi să ştii pînă-n capăt ce e în mintea unui om şi ce e în inima lui. Pentru că omul nu se arată oricînd și oricui! Dacă dumneavoastră mă întrebaţi pe mine – Mă, Grigore, tu te-ai arătat?…
Vă întreb, iată: v-aţi arătat?
Ei, eu vin şi vă răspund sincer: este foarte greu să mă arăt. Pentru prima dată, să zic aşa, m-am arătat în cartea aceasta pe care aţi invocat-o şi dumneavoastră. După 40 de ani de umbletă. Mă întreabă lumea așa: mă, Grigore, tu cum ai citit lumea asta? Cum ai aflat ce se întîmplă în lumea aceasta? Iar eu vin şi răspund: am citit şi citesc oamenii cu inima. Şi merg mai departe: eu nu mă pot arăta dacă nu citesc oamenii. Şi asta îţi ia mult timp, dacă eşti cinstit cu tine însuţi. Şi, după 40 de ani de citit cu sufletul, m-am hotărît să mă arăt. Să mă arăt – înţelegeţi?
Îmi spunea mama: mă, Grigore, nu e bine să-ţi arăţi tăţi dinţii la lume! Nu ştii niciodată cum gîndeşte, ce are omul în mintea lui… Nu poţi ştii niciodată sau, în orice caz, nu poţi ştii curând. Îţi ia timp. Trebuie să stai cu omul multă vreme, să îl cunoşti şi să te cunoască. Aşa am ajuns eu să citesc lumea. Şi apoi mi-am zis: mă Grigore, ia scrie tu o carte simplă, în care să vorbeşti despre lucrurile şi fiinţele acestea. O carte simplă. Nu că, Doamne Sfinte, ar începe lumea asta cu Leşe. Nu! Şi, să ştiţi că greu mi-a fost să aleg acest titlu – „Acum ştiu cine sunt”. Dar el e adevărat.
Şi ştiţi cum am aflat cine sunt? Vă spun eu: prea mult m-am risipit ca să nu ştiu cine sunt! Aşa am aflat – din aceasta risipire extraordinară. Am văzut lumea, am cam umblat, am avut experienţa departelui, am experimentat departele ca să mă pot vedea pe mine. Cum să nu mă întreb cine sunt? Din toate aceste fragmente de viață, din toată această risipire – care nu a fost, se vedea treaba, fără rost – am ajuns la mine. Am scris o carte şi mi-am zis că, acolo, în acea carte, a venit momentul să mă arăt. Şi cred că oamenii, unii oameni au început să mă înţeleagă după atîta vreme.
Şi inima dumneavoastră cum a învăţat să cînte? De la cine?
Domne, pe la noi e o vorbă: ori horeşti, ori nu horeşti! În Maramureş, la „a cînta” i se spune „a hori”. Aşadar: ori cînţi, ori nu cînţi! Horeşte o hore, se zice la noi! Cînd te referi la un instrument se zîce aşa: zi-mi din fluier/ceteră/..!
Cum am ajuns să horesc? Păi mama a zis aşe cătră mine: mă, Grigore, mă! Eu, pă lumea asta nu am putut face multe lucruri păntru tine. Şi cînd te-ai însurat, ţi-am dat şi eu ce am avut mai bun. Eu am întrebat: ce mi-ai dat, mamă? Mama: mă, Grigore, mă – eu ţ-am dat glasul, că io numa atîta am avut.
Cu alte cuvinte: glasul aista se moşteneşte. Şi atunci, cum spuneam: ori horeşti, ori nu horeşti! Sunt oameni care îşi fac voce, pentru că nu au glas. Se duc la fabrica de voci și îşi fac voce; numa că nu au glas. Şi atunci, ei nu cîntă cu inima, cîntă cu gura!
La mine, e un pic mai complicat…
Fiindcă dumneavoastră cîntaţi cu inima!
Cînt cu inima, de bună samă. Eu cînt cu inima şi nu pot cînta altfel. Păi dacă aşa m-o făcut mama! Cum să nu cînt cu inima? Glasul e în mine, el nu vine din şcoală. Am fost la şcoli, am studiat, am participat la cursuri de orchestră, la muzică de cameră. Toate astea au rostul lor, desigur. Dar glasul – glasul meu – nu l-am învăţat la şcoală. Lumea mea şi glasul meu, primordial, vin de altundeva. Vin de la mama, din satul copilăriei mele. De acolo e muzica mea, de acolo e inima muzicii mele, de acolo vine glasul meu.
Mama mi-a mai zis: pe la trei ani, ai tăt gîngurit pă lîngă mine. Şi cînd te-am auzit gîngurind, l-am strigat pe tătă-tău, pe Ion. Să vină şi să vadă cum horeşte ficioru-su. Aşa cum și-a dorit el cînd m-o luat pe mine de soţie. Bucuria o fost mare în familie. Am horit și m-au auzit vecinii, apoi m-au auzit oamenii de pe toate satele… Horitul e cea mai mare minune a lumii. Muzica e cea mai mare minune a lumii.
De ce spuneţi aşa?
Pentru că te poţi împăca, prin muzică, prin cîntec, cu oamenii. Cu oamenii şi cu tine însuţi. Te stîmperi! Eu, dacă am o supărare şi încep a hori, mă stîmpăr. Eu mă stîmpăr cu horea. Cînt, de multe ori, păntru mine, nu păntru alţii. Cîteodată, e bine nici să nu te arăţi prin glas. Să cînţi pentru tine; ba chiar, nici cu voce tare, să cînţi în tine! Să murmuri în tine…
Ştiți care e grija mea zi de zi? Cînd mă culc seara, cînd pun capul pă pernă, grija mea e ca dimineaţa glasul să fie cu mine. Să nu mă părăsească.
Vă pun o întrebare crudă acum, dar risc şi o pun: v-aţi imaginat că vă pierdeţi glasul? Că nu mai puteţi cînta?
Păi cum? Nu aş mai putea trăi. Eu cred că aş muri de grija asta, de gîndul că m-o părăsit glasul! Că şi glasul te poate părăsi, dacă inima ta nu e după glas. Te lasă. Glasul nu stă în orice trup. Pentru ca să ţii glasul, trebuie să ai conştiinţă şi să ai, cum se spune, caracter. Muzica, pentru a fi deplină, eu cred că cere caracter, cere conștiință, cere responsabilitate. Îi musai!
Aşadar, păntru horit, eu cred că îţi trebuie aşa: sensibilitate, intuiţie, inteligenţă. Deci, inimă, deci glas. Adică, mult mai mult decît voce.
O întrebare de contrast: cum e o inimă din care lipseşte muzica? E posibil aşa ceva? E posibil ca într-o inimă de om să nu fie muzică?
Aceia sînt cei mai răi oameni din lume. Poate să fie muzica în tine și tu să o ții ascunsă acolo. Se mai poate întâmpla ca muzica să existe iar tu să nu ştii de ea. Eu nu cred că sînt oameni în inima cărora să nu existe nici un strop de muzică. Ea există, dar ei nu ştiu sau nu vor să ştie că există, că le poate cânta și lor inima.
Se spune că lumea asta e făcută din lucruri rele şi din lucruri bune. Aşa e de cînd lumea. Nu am hotărît eu sau dumneata. Aşa e de cînd s-o făcut lumea asta. Şi atunci, eu ce trebă să fac? Trebuie să fac lucruri bune! Nu trebuie să judec pe nimeni, ci trebuie să fac ce ştiu eu că e bine de făcut. Și cred că e bine să aduc oamenilor glasul meu. Să bucure lumea. Eu sînt un biet om pe lumea asta. Nu începe lumea cu mine. Nu se sfîrşeşte lumea cu mine. Dar eu trebuie să fac bine. Să dăruiesc glasul meu oamenilor.
Eu aşa cred: că trebuie să faci bine, cît mai mult bine şi să ai conştiinţă. Să faci lucrurile chibzuit, să dai drumul glasului cînd e potrivit să o faci. Iată, noi înregistrăm discuţia noastră înainte de Sărbători. Privim în jur, şi eu şi dumneavoastră. Și ce vedem? Vedem că oamenii risipesc cerul.
Adică?
Prea multă lumină! Prea multă explozie de lumină înainte de sărbători! Prea multă artificialitate! Prea mult comercial! Prea mult marketing pentru o sărbătoare. Sărbătorile trebuie să aibă o linişte a lor, o tihnă a lor. Şi o taină a lor. Noi am ieşim din taină.
Ce face inima dumneavoastră – inima care cîntă, bunînţeles! – atunci cînd e Sărbătoare?
Iată ce face: inima mea se arată. De ce face asta? Pentru că, de Sărbători, ea vrea să fie bucuroasă. Inima mea vrea să fie bucuroasă. De ce? Pentru că, de Sărbători, se deschid cerurile. De ce e bucuroasă inima mea şi de ce se arată ea? Pentru că în ziua de Crăciun, primim Lumina. Iar eu, în ziua de astăzi, înțeleg lumina prin Cristos. E Cristos cu ea, cu noi, este lumina cu noi. Şi lumina asta este aducătoare de bucurie şi de speranţă. La masă, cînd pun colacul pe masă, inima e bucuroasă. Colacul e Soarele. Dar e mai mult decît atît: în jurul lui sunt și sufletele morţilor care vin acasă de sărbători. Stră-moşii sînt acasă cu mine, cu noi. Şi pentru toate acestea, pentru viaţa aceasta atît de plină, pentru lumina care vine de sărbători, pentru stră-moșii care se întorc acasă, inima mea e bucuroasă. Cîntă şi se arată.
(poza de jos: împreună cu tatăl Ioan şi străbunicul Grigore)
Cum se pregăteşte această inimă pentru Sărbători?
În Sărbătoare, eu trebuie să am inima curată. Trebuie să dăruiesc, trebuie să aduc bucurie prin blîndeţe, prin recunoaştere, prin iertare. Eu, de Sărbători, trebuie să iert și să mă împac cu toată lumea. Trebuie să fiu iertător pentru că atunci inima se încarcă de trandafiri. Inima mea se încarcă de trandafiri…
Ce este pentru Grigore Leşe sufletul primenit?
Să fiu cu sufletul curat, cu sufletul împăcat. Să pot primi în sufletul meu pe oricine. Să fiu, cum am spus, iertător. Pentru că, dacă eu sînt aşa, înseamnă că îi cinstesc pe strămoşii mei. Îmi aduc aminte de moşul meu, de mama Dochia, de mama Varvară, de tata Ion. Îs cu mine. De tăţi îmi aduc aminte. Şi trebuie să îmi aduc aminte de ei cu sufletul curat.
Şi atunci cînd nu sînt, oficial, sărbători, cînd nu sînt în calendar sărbători, ce face inima dumneavoastră?
Ar trebui să fie tot aşa – curată și bucuroasă. Dar este un pic mai reţinută, mai rezervată cum am spune azi. Pentru că lumea asta e făcută din tare multe pături, din tare multe straturi. Şi eu trebuie să stau un pic şi să chibzuiesc păturile. Păturile astea – relele, bunele, oamenii răi, oamenii buni, oamenii care tac, oamenii care vorbesc… Eu trebuie să fiu chibzuit. Cum aleg? Eu trebuie să ştiu alege oamenii din jurul meu. Trebuie să îi aleg şi trebuie să am grijă pe cine aleg.
De ce aţi ales să cîntaţi tocmai această muzică? Să îi spunem – muzică veche. Se putea altfel?
Da. Se putea. Puteam să cînt în orchestră simfonică, puteam să cînt într-un teatru, puteam să fiu profesor. Dar inima nu m-a lăsat. Aceasta este muzica pe care o poate cînta inima mea. Pentru că aici, în muzica asta, e locul meu cel mai potrivit. Mulţi oameni, în lumea în care noi trăim, nu sînt pe locul lor, nu se potrivesc cu locul pe care îl ocupă. Locul meu este în această muzică. Aici mă potrivesc cel mai bine. Judecățile pentru această muzică se află în mine.
Eu încercam să trimit şi către altceva cu întrebarea mea precedentă. Anume: ce sens, ce rost are azi, în aceste timpuri noi, poate prea noi ar spune unii, muzica veche?
Muzica aceasta sîntem noi. Noi stăm, subtil, delicat, invizibil, pe umerii strămoşilor noştri. Noi nu venim de nicăieri. E o muzică veche, dar nu învechită. Pentru că ea sîntem noi.
Apoi, să vedem dacă muzica pe care o cînt e chiar aşa de veche? Ea vine, este drept, din trecut, dar nu dintr-un trecut foarte îndepărtat. Eu la cine mă pot raporta, de fapt? Mă pot raporta la mama, la bunica, la străbunica, la străbunicul. Pe ei i-am auzit horind, de la ei am preluat cântecul. Înaintea lor nu pot știi cum s-a cîntat, pot doar să presupun, să îmi imaginez. Tăt mă întreabă unii şi alţii cum or cîntat dacii iar eu le răspund imediat: nu ştiu, că nu am trăit cu ei. Nu am cum să mă duc cu gândul aşa departe. Nu sînt prioritățile mele.
Merg şi mai departe cu întrebarea aceasta compusă despre ceea ce este, aşa zicînd, vechi: ce sens are să ne întoarcem la tradiţii?
Trebuie să pornim de la o rădăcină, de la horea bătrână. Ea face pui. Și puii se pot împrăștia prin toată lumea. Am fost de curând în Coreea și am constatat că duhul acestei muzici, inima ei este peste tot în lume. Coreenii cântau asemănător cu ce se cântă pe la noi. O singură hore e pe lumea asta – horea lui Dumnezeu.
Dimensiunea spirituală a satului nostru nu se va pierde. Ea poate să apară când ne așteptăm mai puțin, să ne trezim cu ea.
Eu când sunt pe scenă îmi imaginez locul în care am crescut, satul în care am colindat, o văd pe mama, o văd pe bunica mea, văd pădurile în care m-am jucat cînd eram copil, grădina, cîmpul, hotarul. Sunt toate cu mine. De aceea transmit prin glas imaginea lspirituală a satului.
Eu pe drumul acesta mă duc, pe el am ales să merg. Este un drum lung, drumul inimii mele: drumu-i lung, pă el mă duc / capătu nu i-l ajung / de-aş ajunge capătu / da-o-aş mîna cu doru / n-aş mai înturna altu ./Duce-m-aş de supărare / da m-ajunge doru-n cale /şi spune că zîua-i mare / n-oi ajunge pînă-i soare.
Dacă dumneavostră m-aţi întreba – măi, Leşe, pe tine te-a ales drumul sau tu ai ales drumul? -, eu cred că răspunsul ar fi: pe mine m-a ales drumul. Şi, pentru că m-a ales drumul, nu am avut încotro și l-am ales şi eu pe el.
Dar, a propos de drumul despre care spuneţi că v-a ales: ce spune glasul dumneavoastră despre Dumnezeu?
Ştii ce îmi zice? „ Doamne, Doamne / mulţi zic, Doamne,/ Dumnezău gîndeşti că doarme / cu capu p-o mănăstire / şi de mine n-are ştire. / Mult m-am rugat, Doamne, ţie, / să nu-mi dai urîtu mie, / nu ştiu, Doamne, nu mă vezi / tăt urîtu mi-l alegi../ Măi, urîte, de te-aş prinde / eu la temniţă te-aş vinde / şi de-acolo nu te-aş scoate / că îmi faci năcaz de moarte./ Ardă-te-ar focu de lume. / Lumea asta-i cum o vezi, / la nimeni să nu te crezi ,/ lumea mea-i lume legată / cu lanţuri şi cu lăcată, / nu mi-i bine niciodată./ De mi-i bine într-una zî/ tri și patru rău îmi mi-i./ Avut-am bine în viaţă / cînd am fost la mama-n braţă/ da de cînd am crescut mare / numa dor şi supărare / binele meu din pruncie / l-o suflat vîntu-n pustie / focu-l ardă, apa-l mîie.
Apoi mă împac cu lumea așa: „la mijlocul ceriului / cale nu-i, cărare nu-i, / că de-o fost cîndva cărare / ea s-o prefăcut în vale, / de-i cărare undeva / nu o ştie nimenea / că-i pierdură semnele / pădurari cu lemnele / că-i pierdură urmele / păcurari cu oile.
De unde le ştiţi pe astea?
D-apoi cum să nu le ştiu? Din lumea mea le ştiu. De acolo, de unde sînt ele. Textele acestea sînt în sufletele oamenilor şi aşteaptă să fie purtate prin lume, să fie horite.
Dumneavoastră cîntaţi singur sau gîndiţi că, de fapt, cîntaţi împreună cu Dumnezeu?
E o întrebare foarte grea. Cum sînt, de fapt, toate întrebările cu sau despre Dumnezeu. Eu nu mă pot lua la trîntă cu Dumnezeu. Noi, în tătă zîua, vorbim despre Dumnezeu. Dumnezeu în sus, Dumnezeu în jos, or Dumnezeu nu trăbă pomenit atîta! Pentru mine, Dumnezeu e în toată horea! Dumnezeu e horea! Dumnezeu e muzica! Or, atunci când horesc, știu că El e acolo! Sigur e acolo. Eu aşa cred: El, sigur, e acolo!
Dacă dumneavoastră cîntaţi cu Dumnezeu, înseamnă că el există. Unii spun că nu există, alţii spun că a murit…
Nu te poți lega să vorbești despre asta. Eu nu am acest curaj. Nu sînt făcut pe lumea asta ca să spun aşa. Atîta timp cît horesc, horea e Dumnezeu. E Dumnezeul meu.
Cum e cînd nu puteţi cînta?
Îs supărat. Supărat pînă la Dumnezeu…Nu îmi mai vine să trăiesc. Îmi vine să mă duc „pe păduri” – cum se spune la noi. Pentru că glasul mă ţine pe lume.
Şi cum este cînd simţiţi că horiţi, cum să zic, deplin? Cînd simţiţi că glasul dumneavoastră e în lume, într-un mod impecabil?
Aici este foarte simplu de răspuns. Adică, răspunsul este simplu de dat, dar starea aceasta nu este deloc uşor de obţinut. Pot cînta deplin cînd sînt plin de dragoste şi cînd sînt iubit. Atunci eşti deplin – şi în viaţă, şi în horit.
În vis, cîntaţi? Aţi visat că horiţi?
Cum să nu? Horesc des în vis.
Şi de ce folosiţi aşa de des cuvîntul acesta – a hori?
E frumos. Dar e neobişnuit pentru dumneavoastră. La noi, așa se spune la „a cânta”. În Țara Lăpușului, „a cânta” înseamnă „a boci”. Termenii „a hori”, „hore” au fost preluați în primul rând de etnologi, însă de multe ori au fost folosiți incorect. Şi atunci eu am hotărît să îi folosesc cît mai des pentru a intra în conștiința oamenilor. Horea nu e acelaşi lucru cu hora. Hora este dans; horea e glas. Şi eu insist şi voi insista foarte tare pe asta.
Sînteţi şi în spaţiul academic. Ce formă de cunoaştere este pentru dumneavoastră muzica?
Muzica este o limbă pe care o înțelege toată lumea. Eu sînt în lumea mea. Care poate fi mai mică sau mai mare, dar care este adevărată. O horea de-a mea cîntată bine, cîntată din inimă, cu inima, poate avea atîta forţă cît o simfonie.
A propos de ce faceţi dumneavoastră, de arta pe care o faceţi şi pe care, vorba este a dumneavoastră şi este foarte frumoasă, o arătaţi, la ce parte adîncă din dumneavoastră aţi ajuns făcînd asta?
Am ajuns la mine şi la oameni. Și nu este un drum uşor. Ei bine, eu nu l-am abandonat şi sînt bucuros, mă simt împlinit pentru că am ales să fac asta. Am făcut ca oamenii să se strîngă în jurul meu şi e un lucru mare. În jurul meu şi în jurul glasului meu. Iar pentru aceasta trebuie să fiu responsabil. S-a întâmplat ca lumea să asculte muzica mea, să fie atentă la ea și să se regăsească. Probabil că, prin muzica pe care o cînt, am făcut ca unii oameni să ajungă mai uşor la ei înşişi. Ce fac eu, acum nu se vede. Nu se vede acum şi poate nici în viitorul imediat. Şi poate că nu se va vedea niciodată. Fiindcă toate vin din inimă şi se lasă în inimă. Toate acestea au vremea lor și se împlinesc cînd nu ne așteptăm…
Şi atunci: ce face, ce credeţi dumneavoastră că face muzica dumneavoastră în faţa răului din această lume? Ce trebuie să facă ea, ce aţi vrea să facă ea?
Să pun răul deoparte. Răul să steie deoparte. Aş vrea ca muzica mea să îi facă pe oameni să aleagă binele, să facă bine. Căci toate au un timp al lor, toate se împlinesc la vremea lor. Şi de asta e bine, e urgent, e necesar, este obligatoriu să facem bine. Pentru că vine o vreme a rodului. Şi trebuie să rodească binele. Binele trebuie să fie fructul pe care îl împărţim şi din care să ne împărtăşim. Mi-este dor de rost și rînduială.
https://www.youtube.com/results?search_query=grigore+lese
