Istoria raporturilor dintre Roma şi Constantinopol, între anii 330-1054, ne demonstrează cum discuţiile „aprinse” începeau atunci când o parte încerca să impună modul său de a manifesta credinţa creştină şi celuilalt. Cât de necesară era această impunere? Este greu de răspuns. Propunem însă lectura unui subcapitol dintr-un manual de teologie ecumenică, ermineutica unui pasaj din Noul Testament – Luca, 10, 38-40.
Icoană biblică, Luca 10, 38-40
„Doamne oare nu socoteşti că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Spune-i deci să mă ajute” (Luca 10, 40). De ce anume va fi mustrată Marta? Că s-ar fi dedicat vieţii active în locul celei contemplative? Că s-ar fi dedicat lucrurilor temporale în locul celor spirituale? Poate că nu. Marta se ridică pentru a servi pe Iisus, Maestrul, pentru ca El să aibă confort, pentru a onora un oaspete aşa preţios; pentru aceasta ar trebui să fie mustrată? Poate că nu.
„Doamne oare nu socoteşti că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Spune-i deci să mă ajute”. Iată greşeala Martei: a substituit autoritatea lui Hristos şi domnia sa asupra inimilor. Istoria ecumenismului aminteşte că am fost precum Marta de-a lungul secolelor: am gândit că Hristos ne-a recunoscut doar pe noi şi că noi am avut dreptul de a aştepta ca celelalte biserici să se adapteze la modul nostru de a ne comporta. Dacă violenţa şi impunerea, cuvintele violente şi reacţiile de dezbinare păreau mai precise şi eficace în scopul de a ne pune în valoare, am reuşit să utilizăm şi acestea, uitând că Dumnezeu lucrează cu suflu brizei şi nu cu avântul furtunii. Dumnezeu vorbeşte inimii fiecărei Biserici pentru a-i spune ceea ce ea are nevoie pentru propria salvare. Această recunoaştere a greşelii este primul punct de plecare ce oferă această pagină a evangheliei.
Dar mai este al doilea. „Doamne oare nu socoteşti că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Spune-i deci să mă ajute”. Iată eroarea Martei: reţine demn de laudă şi valoare doar ceea ce ea reţine ca just să facă, ceea ce ea vede ca necesar să lucreze, ceea ce ea crede ca bine să pună în practică. În loc să fie fericită că a observat ceva de care nimeni nu se gândise, Marta priveşte la propria trudă şi aşteaptă o uşurare a ei de la soră. În acelaşi mod, perspicacitatea multor biserici nu este devenită bogăţie pentru toate, ci omologare; multele carisme ale multor biserici nu au fost lăsate în a lor varietate, ci constrânse să devină unu; Astfel, în loc să bătătorim drumul către unitate plecând din locuri diverse, parcurgem toţi aceeaşi urmă de stradă şi terminăm purtând cu toţii aceiaşi plictiseală. Străzile numeroase pe care ecumenismul le-a întreprins astăzi simultan (ecumenism spiritual, doctrinar, de acţiune morală comună, de rugăciune etc.) propun să dea ma repede atingerea părţii comune; în această optică, primirea diversităţii exprimărilor Duhului este al doilea punct de plecare ce poate oferi această pagină a evangheliei.
Papa Ioan al XXIII-lea şi Cardinalul Ioan Montini, viitorul papă al Romei.
Dar mai este ultimul. „Doamne oare nu socoteşti că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Spune-i deci să mă ajute”. Iată adevărata problemă, şi frica, Martei: dacă diferenţa înseamnă singurătate. Dacă bisericile surori nu fac ceea ce facem noi, atunci cine suntem? Care este identitatea noastră? Dacă nu putem să ne oglindim în bisericile surori nu ştim deloc cine suntem sau ce facem. Atunci ne simţim pierduţi, ne temem să rămânem singuri.
„Unde este Abel, fratele tău?” întreabă Dumnezeu pe Cain (Facere 4, 9): în frate este parte a propriei identităţii şi Dumnezeu vrea să o supraveghem. Dacă a fi fraţi sau surori crează o legătură fizică, metafizică, existenţială, aproape de sânge, cum va fi evidenţiată aceasta? Nu ca fraţii şi surorile să facă ceea ce facem noi? Aici unitatea ne apare ca o condiţie indispensabilă pentru identitate. Unitatea şi identitatea, teme nodale ale ecumenismului, poartă la inimă invitaţia lui Hristos de a lua „partea cea bună” (Luca 10, 42): a recunoaşte pe Hristos în celălalt şi astfel a regăsi pe el înşişi. Frica de a revela profundele noastre singurătăţi şi de a recunoaşte în incapacitatea de a primi bogăţia manifestărilor Duhului baza recursului nostru la violenţă şi a lipsei noastre de pace, este ultimul punct de plecare ce oferă această pagină a evangheliei.
De la recunoaşterea greşelii la sensul erorii, la mărturisirea fricii: iată învăţătura Martei; mereu ceea ce lipseşte în angajamentul ecumenic este mărturisirea fricii noastre de a ne considera slabi. Această conştiinţă vrem ca să fie intinerariu de transformare, obolul ecumenic ce vrem să oferim lui Hristos pentru ca să coboare pacea Sa asupra noastră, pentru ca să spună încă o dată: „Nu vă temeţi” (Ioan 10, 42).
Sursa: Teresa Francesca Rossi, Manuale di ecumenismo, prezentare de James F. Puglisi, Editura Queriniana, Brescia, 2012, pp. 132-133.
