Decretul Unitatis redintegratio (despre ecumenism), publicat la 21 noiembrie 1964, prezintă poziţia Bisericii Romano-Catolice privitoare la dialogul ecumenic, prezentând importanţa pe care Conciliul Vatican II o atribuie cercetării unităţii Bisericii. Perspectiva este nouă, fiind înlocuită „teologia întoarcerii”, care domina reflecţia catolică până la convocarea Conciliului Vatican II. Cu acest decret se poate spune că Biserica Romei începe să facă parte din Mişcarea Ecumenică, fără a renunţa la propria particularitate, în primul rând la partea eclesiologică. Nu se doreşte o micşorare a teologiei catolice, ci o împărtăşire a părţii comune pe care toţi creştinii o au, cât şi o reflecţie comună a problemelor care fragmentează unitatea creştinilor.
„Paul, episcop, slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu,
împreună cu părinţii sfântului conciliu,
spre amintire perpetuă
21 noiembrie 1964
(…)
Întrucât astăzi, în mai multe părţi ale lumii, sub inspiraţia harului Duhului Sfânt, se fac multe eforturi prin rugăciuni, cuvânt şi faptă pentru a ajunge la acea plinătate a unităţii voită de Isus Cristos, Conciliul îndeamnă pe toţi credincioşii catolici ca, recunoscând semnele timpurilor, să ia parte în mod activ la opera ecumenică.
11 octombrie 1962. Catedrala Sfântul Petru. Ceremonia de deschidere a Conciliului Vatican II. Solemnitate oficiată de Papa Ioan al XXIII-lea în prezenţa a peste 2300 de părinţi conciliari.
Prin «mişcare ecumenică» se înţeleg activităţile şi iniţiativele suscitate şi organizate, în funcţie de diferitele necesităţi ale Bisericii şi după împrejurări, în favoarea unităţii creştinilor. Astfel sunt, în primul rând, toate eforturile de a elimina cuvintele, judecăţile şi actele care nu se potrivesc, după adevăr şi dreptate, situaţiei fraţilor despărţiţi şi care, de aceea, îngreunează relaţiile cu ei; apoi, în cadrul întrunirilor organizate cu intenţie şi în spirit religios între creştinii din diferite Biserici sau comunităţi, este «dialogul» purtat de experţi cu pregătire adecvată, unde fiecare îşi poate expune mai profund învăţătura Comuniunii proprii şi îi poate prezenta limpede caracteristicile. Prin acest dialog, toţi dobândesc o cunoaştere mai adecvată şi o preţuire mai justă a învăţăturii şi a vieţii fiecărei Comuniuni; în acelaşi timp, aceste Comuniuni ajung să colaboreze mai larg în felurite acţiuni cerute de orice conştiinţă creştină, pentru binele comun, şi se întâlnesc, în modalitatea permisă, pentru a se ruga în comun. În sfârşit, toţi îşi examinează fidelitatea faţă de voinţa lui Cristos privitor la Biserică şi întreprind, după cum se cuvine, o activitate susţinută de reînnoire şi de reformă.
Toate acestea, îndeplinite cu prudenţă şi răbdare de către credincioşii Bisericii catolice sub privegherea Păstorilor, contribuie la progresul dreptăţii şi adevărului, al bunei înţelegeri şi colaborării, al fraternităţii şi unirii; pe această cale, încetul cu încetul, depăşind piedicile aflate în calea perfectei comuniuni ecleziale, toţi creştinii se vor aduna într-o unică celebrare euharistică, în unitatea Bisericii una şi unică, unitate pe care Cristos a dăruit-o de la început Bisericii Sale şi care credem că dăinuie în Biserica catolică fără a se putea pierde şi sperăm că va creşte din zi în zi, până la sfârşitul veacurilor.
Este evident că lucrarea de pregătire şi de împăcare individuală a persoanelor care doresc comuniunea deplină cu Biserica catolică se deosebeşte, prin natura sa, de iniţiativa ecumenică; totuşi nu există nici o opoziţie între ele, deoarece şi una şi alta izvorăsc dintr-o minunată orânduire a lui Dumnezeu.
În acţiunea ecumenică, credincioşii catolici trebuie, fără îndoială, să fie plini de griji faţă de fraţii despărţiţi, rugându-se pentru ei, vorbind cu ei despre realităţile Bisericii, făcând spre ei primii paşi. Însă, înainte de toate, trebuie să cântărească, cu sinceritate şi atenţie, ceea ce trebuie reînnoit şi înfăptuit în însăşi Familia catolică pentru ca viaţa ei să dea o mărturie mai fidelă şi mai clară despre învăţătura şi instituţiile transmise de Cristos prin Apostoli.
Într-adevăr, deşi Biserica catolică este înzestrată cu tot adevărul revelat de Dumnezeu şi cu toate mijloacele harului, totuşi membrii ei nu le trăiesc cu toată râvna cuvenită, aşa încât chipul Bisericii străluceşte mai puţin luminos în faţa fraţilor despărţiţi de noi şi în faţa lumii întregi, iar creşterea Împărăţiei lui Dumnezeu este întârziată. De aceea, toţi catolicii trebuie să tindă la perfecţiunea creştină (Iacob 1,4; Romani 12, 1-2) şi să se străduiască, fiecare după condiţia proprie, pentru ca Biserica, purtând în trupul său umilinţa şi mortificarea lui Isus (2 Corinteni 4, 10; Filipeni 2, 5-8), să se purifice şi să se reînnoiască din zi în zi, până ce Cristos Şi-o va înfăţişa glorioasă, fără pată sau zbârcitură (Efeseni 5, 27).
Păstrând unitatea în cele necesare, toţi, în Biserică, după misiunea încredinţată fiecăruia, să păstreze libertatea cuvenită, atât în diferitele forme de viaţă spirituală şi de disciplină, cât şi în diversitatea Riturilor liturgice, ba chiar şi în formularea teologică a adevărului revelat; în toate să cultive, însă, iubirea. Prin acest mod de a acţiona, ei vor manifesta tot mai deplin adevărata catolicitate precum şi apostolicitatea Bisericii.
Pe de altă parte, catolicii trebuie să recunoască şi să aprecieze cu bucurie valorile cu adevărat creştine, izvorâte din patrimoniul comun, care se află la fraţii despărţiţi de noi. Vrednic şi drept este să recunoaştem bogăţiile lui Cristos în faptele puterii Sale în viaţa celorlalţi, care dau mărturie pentru Cristos uneori până la vârsarea sângelui: Dumnezeu e pururi minunat şi vrednic de admiraţie în lucrările Sale.
Nu trebuie să uităm nici faptul că tot ce se săvârşeşte prin harul Duhului Sfânt în fraţii despărţiţi poate contribui şi la edificarea noastră. Tot ceea ce este cu adevărat creştin nu se opune niciodată valorilor autentice ale credinţei, ci, dimpotrivă, ne poate face întotdeauna să pătrundem mai desăvârşit misterul lui Cristos şi al Bisericii.
Totuşi, separările dintre creştini împiedică Biserica să realizeze deplina catolicitate, ce-i este proprie, în acei fii ai săi care, deşi aparţin prin Botez, sunt despărţiţi de comuniunea deplină cu ea. Mai mult, şi pentru Biserică e mai greu să-şi exprime, sub toate aspectele, plinătatea catolicităţii în însăşi realitatea vieţii.
Conciliul constată cu bucurie creşterea continuă a participării credincioşilor catolici la acţiunea ecumenică şi o încredinţează episcopilor de pretutindeni pentru a o promova cu grijă şi a o conduce cu prudenţă.
Sursa: Decret despre ecumenism (Unitatis redintegratio), în Conciliul Ecumenic Vatican II. Constituţii, decrete, declaraţii, ediţie revizuită, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolică de Bucureşti, Bucureşti, 1999, pp. 138-140.
