Andrei Scrima, „Jurnal de conciliu”

În perioada Conciliului Vatican II, legătura dintre Roma şi Constantinopol a fost ţinută de arhimandritul român Andrei Scrima, făcând în acest sens „naveta” între Fanar şi Vatican. Alegerea sa ca mesager personal de către patriarhul ecumenic Athenagora nu este greu de înţeles. Scrima era străin lumii „fanariote”, se bucura de o libertate canonică, plecând din România regimului comunist la studii în îndepărtata Indie. Cu alte cuvinte, nu trebuia să dea socoteală nimănui pentru activitatea sa de mesager, nici măcar statului turc. A rămas, însă, fidel bătrânului patriarh ecumenic în tot acest timp. Odată cu încheierea Conciliului Vatican II, părintele Andrei Scrima s-a depărtat de Constantinopol, „misiunea” sa fiind îndeplinită, şi se va dedica în continuare dialogului interconfesional. Prezent la diverse sesiuni ale Conciliului Vatican II, a cunoscut de aproape întregul mecanism catolic al preparării şi discutării diverselor constituţii, decrete şi declaraţii. Notiţele care au rămas în urma sa, ne pot indica, viziunea unui ortodox prezent la Conciliul Vatican II.

 Prespective ortodoxe asupra Conciliului Vatican II

„Nu pot să vă ascund emoţia şi bucuria care mă încearcă în această clipă, aflându-mă în faţa dumneavoastră pentru a aduce şi eu mărturie despre Biserică. Fie-mi îngăduit să reliefez aici un alt semn al aspiraţiei profunde a Conciliului Vatican II: Biserica este dornică de a cunoaşte totul despre sine, de a-şi regăsi plenitudinea vie şi de a nu lăsa în umbră nici o parte din marea sa bogăţie.

Fără îndoială, nu este posibilă o separare a Conciliului Vatican II de contextul mai larg al raporturilor dintre Ortodoxie şi Catolicism, raporturi care nu sunt, aş îndrăzni să spun, doar istorice sau exterioare, ci şi adânc întipărite în fiinţa lor comună, în convergenţa lor sacramentală şi existenţială. Va fi, astfel, necesar să începem prin a evoca într-o manieră mai precisă această Biserică ortodoxă, atât de apropiată şi totuşi străină, asupra căreia continuă să planeze, chiar şi astăzi, un „nu ştiu ce” exotic. De aceea, pentru a situa în reciprocitatea lor Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, propun stabilirea a trei puncte de reper.

Trei legături de reciprocitate:

1. Nu datorită contingenţelor istorice, cât mai ales în virtutea realităţilor ecleziale comune, cele două Biserici reprezintă una pentru cealaltă interlocutorul prim şi absolut. Metoda specifică „ecumenismul” lor constă în a-l descoperi, din perspectiva propriei interiorităţi, pe celălalt ca pe jumătatea ascunsă care ne lipsea pentru a fi deplin noi înşine. [Conciliul] Vatican II verifică acest principiu.

2. Biserica Ortodoxă exprimă în chip esenţial catolicitatea creştină, care nu a trecut prin transformările specifice catolicismului occidental din jurul Scaunului roman începând cu secolele XI-XII. Ortodoxia este cumva un spaţiu al dinamismului catolic, al sintezei vii în care se regăsesc tradiţiile siriacă, egipteană, greacă, slavă, română etc.

3. Între cele două Biserici unitatea nu trebuie să fie atât creată cât actualizată. Această formulare, aparent facilă, comportă în fapt exigenţe serioase. Ea presupune nu numai o purificare a inimii şi a intelectului, menită să permită acestora cuprinderea unei catolicităţi regăsite.”

(…)

30 septembrie 1964. Capela Sixtină.Observatorii ortodocşi în audienţă la Papa Paul al VI-lea. Printre observatori şi Arhimandritul Andrei Scrima.

„Vatican I constituie momentul cel mai dur al relaţiei, netulburate în profunzimile sale, dintre Ortodoxie şi Catolicism. Neîncrederea şi amărăciunea îşi vor face astfel loc, descurajarea şi neputinţa umană… Dar în acelaşi fel în care Vatican I este dominat la nivel subtil de grija unei reacţii împotriva furtunii provocate de «moartea lui Dumnezeu», tot astfel, suntem de părere, Vatican II intră în rezonanţă cu «învierea lui Dumnezeu» din perioada contemporană. Evoluând în direcţia Conciliului nostru, această nouă apariţie a Dumnezeului viu va suscita în lumea catolică redescoperirea originilor (biblice, liturgice, patristice), aducând deja mărturie cu privire la emergenţa lentă a «celuilalt» (Răsăritul) din propria interioritate [a catolicismului].”

„Jurnal” de conciliu

A combate pe celălalt nu e întotdeauna cea mai sigură cale de a te descoperi şi menţine pe tine.

Inversul luciferic al unităţii: a trăi izolat darurile Duhului, a nu avea încredere în celălalt.

Asceza dialogului, a întâlnirii: a muri pentru celălalt, pentru a renaşte împreună cu el; a deveni celălalt, a nu mai avea teamă de el, a nu mai fi neîncrezător.

Am intrat sub semnul unităţii. Nu e o problemă, ci un mister: e misterul însuşi al Bisericii ca sacrament originar ce adună într-una ceea ce e divizat de natură, de păcat, de moarte. Ca orice sacrament, este formă şi materie. Aceeaşi mişcare care ne poartă către noi, ne poartă în mod necesar şi către celălalt, încât voi spune cu bucurie că de acum înainte nu mai poţi să-ţi atingi plenitudinea decât prin celălalt.

A deveni celălalt este o cruce.

Curajul de a iubi până la pierderea de sine, la moartea-înviere; de a asuma solitudinea, xeniteia.

Fenomenologia aproapelui: aproapele este ma mauvaise consciense. De ce să existe şi el? Eu sunt destul: fundamentul […] prozelitismului intercreştin. De câte ori îl operăm, cădem din Hristos. Descoperirea de sine în prezenţa celuilalt.

Iubirea, singurul „realism”, fiindcă recreează în fiecare clipă realitatea toată. Orice altă cale de apropriere (cunoaştere, acţiune etc.) nu poate îmbrăţişa şi restitui totul. Singură iubirea respectă şi deşteaptă misterul infinit de dragoste sacrificială pe care lumea s-a întemeiat.

Suferinţa e creatoare nu prin ceea ce exclude, ci prin ceea ce include în dragoste: însăşi sursa suferinţei (martiriul).

Să facem loc în noi, în rugăciune, în meditaţia şi conformaţia noatră, celuilalt. E începutul umil al extazului. Noi ne considerăm mai „catolici” decât catolicii ce nu răspundeau la dragostea noastră fraternă ([ceea ce s-a] confirmat apoi în Franţa, în Liban). Trebuie să reîntinerim creştinismul nostru, să intrăm în Biserica celuilalt, să ne rugăm în comun, fără complexe, cu gravitate şi maturitate.

Descoperirea de sine trece prin celălalt. În Hristos, fiinţa noastră însăşi ne vine de la Dumnezeu prin celălalt. Să nu o oprim la noi, să nu ne închidem în autosuficienţă. E imposibil să ne cunoaştem pe noi înşine dacă continuăm să ignorăm şi respingem pe celălalt. Ecumenismul e o problemă de viaţă spirituală. Trebuie să-l descoperim pe celălalt – în durere şi în bucurie – ca pe cealaltă jumătate a noastră. Să-i facem loc în noi, înlăuntrul nostru. Dialogul trebuie să tindă, să se precipite într-un elan de iubire – caritas enim Christi urget nos – spre comuniunea sfinţilor.

Nu mai este posibil să fii creştin rămânând la tine acasă, în Egiptul fiecăruia […]

Orientul nu a parcurs spaţiul mistic al aproapelui. Istoria, pentru el, nu advine. Or, ea e necesară pentru împlinirea apocalipsului. Toată trecerea de la natură la persoană e împlinită de el pe plan mistic, nu istoric, social, moral etc. Nu e oare egal vinovată o pierdere a demnităţii umane, o „negare” practică a doctrinei, ca şi „deformarea” ei în Occident? Ieşire din tine prin interioritate şi prin celălalt.”

Sursa: André Scrima, Duhul Sfânt şi unitatea Bisericii. „Jurnal” de Conciliu, cuvânt înainte de Olivier Clément, prefaţă de Horia-Roman Patapievici, volum îngrijit de Bogdan Tătaru-Cazaban, texte traduse de Măriuca Alexandrescu, Dan Săvinescu, Larisa Cercel, Gabriel Cercel şi Bogdan Tătaru-Cazaban, Editura Anastasia, 2004, pp. 109-110, 214-216.