O dată cu seria de filme pe care istoria culturală şi cinematografică o va desemna sub eticheta de “blaxploitation”, filmul american încetează să mai fie un peisaj monocrom. Camera de filmat ia în stăpânire un domeniu ignorat până atunci: spaţiul urban al populaţiei afro-americane devine teritoriul pe care îl va cartografia acest gen. Un suflu contestatar marchează debutul său, la începutul anilor 1970. Pe urmele luptelor pentru drepturi civile şi ale insurecţiei “ Panterelor Negre”, acest cinematograf propune,dincolo de propriile sale clişee, o confruntare a inegalităţii rasiale şi marginalizării.
Moştenirea sa este, înainte de toate, manifestarea unui limbaj urban, violent, încărcat de aluzii sexuale şi mustind de o suculenţă ce ofensează pudoarea victoriană. Personajele cutreieră un spaţiu adesea dezolant, al ghetourilor dominate de traficanţii de droguri şi de proxeneţi. Ura este omniprezentă în aceste pelicule în care poliţistul alb este exponentul unui sistem opresiv, detestat cu pasiune. Din filmul noir, genul împrumută această viziune pesimistă şi întunecată. Un traseu ca acela al mafiotului din “Black Caesar” este semnificativ: decăzut şi impotent, el va fi ucis şi jefuit de tinerii care cutreieră ruinele vechiului său cartier.
“ Blaxploitation” este, în egală măsură, naşterea unei noi feminităţi afro- americane, a cărei imagine este Pam Grier. Cu coafura sa afro şi curajul ei ostentativ, Pam Grier devine parte a unui întreg imaginar urban. 
Peste ani, Quentin Tarantino omagiază, în “Jackie Brown”, această vitalitate formidabilă a actriţei americane. În oglindă, Richard Rountree, protagonistul din “Shaft”, întruchipează această identitate masculină, amestec de machism şi de brutalitate bine temperată.
“ Blaxploitation” este şi triumful unui stil cool al muzicii şi al genericelor. Calitatea ( mediocră) a scenariilor este compensată de geniul care pulsează în coloanele sale sonore. Isaac Hayes sau James Brown sunt doar două dintre numele care ilustrează această explozie funky. Sensibilitatea paroxistică a genului este prinsă în rama unui ritm ce şerpuieşte în jungla urbană.
Ceea ce rămâne din acest deceniu de creativitate afro- americană este imaginea unei sinteze de ritm, generice desenate ca un comics alert şi limbaj epurat de ipocrizie.În pofida slăbiciunilor sale, “blaxploitation” este manifestul prin care o comunitate până atunci invizibilă şi exclusă îşi articulează propria voce. Hip- hopul şi rapul vor rafina această ipoteză culturală fondatoare a anilor 1970. ( Ioan Stanomir)
