Filmul din 1958 al lui Louis Malle anunţă o nouă epocă cinematografică. O dată cu el, reinventarea filmului noir înseamnă şi reinventarea scriiturii înseşi. Camera se eliberează de poverile convenţionalismului, montajul explorează, alert, un alt univers urban, prim-planurile deschid, larg, poarta interiorităţii.
Din cartea lui Noel Calef, Louis Malle a reţinut acea puterea unică a dragostei infidele şi secrete. Triunghiul amoros nu mai are nimic vulgar sau melodramatic. Coborârea în infern ce debutează prin asasinat este imposibil de oprit. Paşii celor doi iubiţi, Jeanne Moreau şi Maurice Ronet, se îndreaptă spre bolgia ce îi va uni pe cei uniţi în crimă şi în iubire.
Spectaculoasă în arta cinematografică a lui Louis Malle este dubla descoperire: a oraşului cu a decorul său nocturn/ decadent şi a chipului uman marcat de amprenta tragică a singurătăţii, speranţei şi dragostei.
Peregrinarea lui Jeanne Moreau în acest Paris luminat de neoane, pe jumătate seducător, pe jumătate monstruos, înseamnă dialogul dintre actriţă şi această cameră de filmat care îi documentează, poetic, emoţiile şi angoasele. Mitul lui Jeanne Moreau se naşte graţie capodoperei lui Louis Malle.
Şi tot acest infern din care nu se poate ieşi ar fi incomplet fără partitura muzicală care se insinuează în ţesătura lui narativă: geniul de improvizaţie al lui Miles Davis acordă jazzului complexitate polifonică şi adâncime tragică.
Coloana sonoră a lui Miles Davis este nu un simplu acompaniament, ci o prezenţă hipnotică.
Crima, iubirea, singurătatea, jazzul, toate acestea se adună în filmul lui Malle. Ultima imagine care se întipăreşte pe retină este a amantei răvăşite şi devastate-Jeanne Moreau are grandoarea unei zeităţi antice coborâte între moderni. ( Ioan Stanomir)
