O plimbare sub umbra marilor copaci

Plimbarea e cel mai potrivit moment pe care ţi-l poate acorda cineva care pentru tine e un maestru, un înţelept, un duhovnic, sau un bunic plin de lumină.
Nu cred că are legătură cu Aristotel care se plimba. Are legătură cu ce înseamnă plimbarea pentru noi toţi. E un moment demn de Deleuze şi Guattari: „a fi între”. În asteptare. Nu ai plecat încă la războiul vieţii. Şi îţi iei răgazul de a privi, de a asculta, de a primi ce va fi viaţa ta în lumea pe care încă nu o cunoşti. O cunoşti mai puţin decât copacul ciudat de lângă tine, dar o vei cunoaşte, cu durere şi cu inimă, până la urmă, mai mult decât copacul, stelele, sau soarele de pe cer.
Plimbarea e locul potrivit pentru astfel de întâlnire iniţiatică: e de o parte e un fel de politicoasă şi elegantă „egalitate” între cei doi, care pun pas după pas, dar totodată tu aştepţi, aştepţi încă să înceapă viaţa, pe când el e acolo pentru ca, prin fiecare cuvânt din ce spune, să îţi fie apoi prezent, în viitor, pe lungul drum pe care el l-a făcut deja. Cuvintele unui maestru merg înaintea ta, pentru restul vieţii tale de om. E atât de densă discuţia cu un maestru, profesor de suflet sau duhovnic, încât nu poate fi presărată în mintea şi inima ta decât la o plimbare, sub umbra marilor copaci – fraţii mai mici ai stelelor, care şi ele, la rândul lor, au dat sfaturi copacilor, într-o altă copilărie.
Şi aşa mai departe. E întotdeauna acel moment în care cineva, cum ar spune Joseph Campbell, confirmă o chemare, a Call. Chemarea, atunci când apare, pare singurul lucru important de pe lume. Şi totuşi, universul întreg este o chemare permanentă, doar că ne trezim cu greu la misiunea care ne va fi încredinţată.
Sigur, azi oamenii ies la o cafea, o bere, un ceai, tot felul de momente de intimitate precară, urbană, care se presupune că ascunde secrete minunate ce trec neobservate între scrumierele înconjurătoare. Dar plimbarea, mai ales dacă te plimbi cu un călugăr cu haina mare şi neagră cu gluga pe spate, e cu totul altceva. E altă clasă, alt secol, altă planetă.
Plimbarea cu un maestru e una din marile plăceri ale vieţii. E mai mult decât o plăcere, e locul unde se pune fundaţia, pentru tine, pentru întreaga lume. Prin iarba cosită, printre norii din zare, prin potecile şi tufişurile separate de gardurile din lemn şi sârma ruginită, se aşează peste viaţa ta cuvintele pe care nu le vei uita niciodată.
Maestrul, cel care îţi acordă timp într-o clipă în care tu ai destul timp dar el nu mai are, e o mărturie a faptului că oamenii se numără până la unu, că meriţi atenţie, că ceva a trezit atenţia lui în ce te priveşte. Că e momentul să deschizi al treilea ochi – cel care nu se vede, cel care vede tot ce nu se vede, cel care e călăuza bună celor care văd corect pe unde merg.
E acel moment pentru tine în care se lărgeşte inima, pentru viaţa care va veni, pentru ceea ce va aduce viaţa. Dacă eşti pregătit să primeşti mult, atunci o să primeşti mult, şi o să ajungi departe. Discuţia cu maestrul e ca o naştere spirituală, un moment în care se lărgeşte în tine o zonă care va primi apoi în ea durere, bucurie, speranţă… pentru restul creşterii tale în lume.
Speranţa ta, cu care asculţi un maestru, nu e doar curiozitate sau nerăbdare, e, tocmai, momentul în care pui nişte jgeaburi în sinea ta pe undeva va curge răbdare dozată, concentrată, pentru restul vieţii, adică ceea ce maestrul tău a trezit în tine.
Lărgimea de spirit, credinţa în frontierele nelimitate ale orizontului şi ale vieţii, se fac din ascultare, păşind alături de un om mai mare ca tine. Mai încet poate, asta pentru că el trăieşte în interiorul universului şi al istoriei, pe când tu eşti încă la suprafaţă, pe scoarţă.
Asculţi. Sunt momentele cele mai frumose, într-un fel, pentru mine au rămas momentele cele mai pline de speranţă din viaţă. Plimbarile cu un bătrân, călugăr, profesor de suflet sau duhovnic. Era acolo mult mai mult decât doi spioni dintr-un film care se întâlnesc într-un parc. Nu erau secrete să zicem « de stat » sau de nespus, dar erau cuvinte de primit, ca un elixir, pentru restul vieţii. Era mai mult decât un secret, era esenţa, concentratul vieţii întregi. Conta intonaţia, conta gestul mâinii, conta la fel de bine reacţia mea, întrebarea mea, modul în care eu am scos la momentul potrivit cuvintele lui care mă puteau trezi pe mine ca om. .
Sunt mii de feluri de a confirma, de a convinge, de a îndemna pe cineva. De a trezi adevărul unei vieţi care se pune în mişcare. Uneori doar vorbeşti cu cuvinte. Alteori, te bazezi pe tot ce a făcut învăţăcelul. Pe tot efortul lui.
Cât de complicată e interpretarea cuvintelor unui maestru care face câtiva paşi cu tine! De fapt, durează o viaţă să dezlegi enigma în care el te-a inclus, dar fără de care ai rămâne un personaj fără formă, fără destin, fără scop de dezlegat în viaţă.
Revin la plimbarea sub umbra marilor copacilor. Aparent, va fi greu ce va urma. Evident, întotdeauna va fi greu, altminteri „la plăcinte înainte”, şi nimeni nu ar avea nevoie de sfaturi şi de maeştri.
Va fi chiar înfiorător. „Like the great stories, Mr. Frodo”, cam aşa e citatul din micul speech al lui Sam. Te înfiori doar la gândul a ce va urma. Nici o poveste cu personaje nu e la fel de înspăimântatoare ca cea în care vei intra tu, cu propria viaţă, inevitabil şi iremediabil.
Dar, să nu uităm. Mai e ceva. E scena cu Gandalf, din primul film, în care îl consolează pe Frodo „All we have to decide is what we do with the time is given to us”. Cu un cuvânt, cu o explicaţie. Dar cu mult mai mult: cu faptul că discuţia a avut loc! Cu faptul că Gandalf a stat cu adevărat pe o piatră, în tunelul Moria, alături de Frodo, şi nu de altul.
Să nu ne îndoim deci, şi să ne dăm seama ce ni s-a întâmplat: dacă un bătrân ne-a vorbit, la un moment dat, pe o prispă de seară, sau la o plimbare printre stejarii mânăstirii, înseamnă că toate lucrurile alea, şi multe altele, se vor împlini, şi cu bine! Cuvintele, barba, privirea, surâsul acelui bătrân sunt, să fim siguri, mai puternice decât tot întunericul drumului ce va veni.
Lucrurile se calculează invers decât simţim: dacă ai primit ordin de plecare, de misiune, înseamnă că „Forța va fi cu tine, întotdeauna”, iar părerile tale contează mai puţin decat marea aventură care va începe pentru tine, şi care va merge până la capătul care ţi-a fost scris pe biletul de drum primit la o plimbare neaşteptată de duminică.
Aşa va fi şi viaţa ta, ca plimbarea aceea.
Viaţa e o plimbare, iar dacă părinţii ne cresc, de regulă bunicii şi duhovnicii ne dau semnalul de plecare. Uneori cu un simplu surâs, sau… un râs sănătos de moldovean. Ori o privire pupăcioasă de ardelean trecut prin viaţă.
Da, suntem toţi nişte binecuvântări ambulante ale unor bătrâni care au văzut cu ochii lor mult dincolo de momentul în care urma să ajungem la destinaţie şi… să le mulţumim.
Dar de ce nu ne spun ei mai multe, de ce ne lasă să descoperim singuri finalul?
Pentru că nu vor mai fi acolo atunci când o să ajungem şi o să le dăm dreptate. Şi acum așteaptă să le mulțumim din priviri, printre rânduri, la o plimbare peste timp.
De la suflet la suflet.
Iată ciclul, încheiat.