Pe același deal,
pe aceeași cărare,
strivescu cu picioarele murdare
aceleași pietre;
privesc mirat același cer,
mă lupt zilnic cu aceleași obsesii…
Am rămas
la periferia societații
același străin,
același involuntar mizantrop.
Am oboist !
Îmi privesc umbra
diformă,
alunecandu-mi pe caldarâm
ca un șarpe veninos,
ca o dedublare a nenumăratelor mele
neputințe;
îmi ascult ecoul
ca pe un strigăt disperat
prin care îmi implor,
mie însumi,
tăcerea…
Alteori,
îmi privesc chipul
ostenit,
reflectându-mi-se
în luciul propriilor mei ochi;
îmi văd aripa transparentă
fângându-mi-se
încet,
pe aceeași câmpie,
în fața aceleiași oglinzi…
Și, aidoma unui somnambul,
calc, orbește,
peste urmele
viitorilor mei pași
înnoptați într-o mâzgă,
într-o mocirlă,
nevăzută ori neștiută de nimeni…
și trezit din insolentul meu vis,
urlu, ca o fiară,
mușcând disperat din zăbrelele
propriilor amintiri.
