Singurătatea cea mare
Una din dramele cele mai chinuitoare ale omului, nesubliniată încă suficient, rămâne acea a marii sale singurătăţi interioare.
Oamenii, în călătoria lor ciudată – care se numeşte viaţă –, voiajează foarte singuri, deşi impresia aparentă ar putea fi contrarie.
Într-adevăr, trăim în grup, suntem legaţi unii de alţii prin prietenii sau iubiri. Şi totuşi, între tine şi grupul social din care faci parte, între tine şi cel mai bun prieten sau între tine şi femeia pe care-o iubeşti, există anumite obstacole care te izolează într-un fel, lăsându-te închis în limitele singurătăţii tale interioare, şi peste care nu poţi trece cu toate eforturile depuse.
Oamenii trec alături, oarecum opaci, neajungând niciodată la o transparenţă reciprocă desăvârşită.
De aceea oamenii în suferinţă, în fericire sau chiar în banalitatea vieţii cotidiene se simt uneori atât de singuri, neînţeleşi, dezorientaţi, deşi au depăşit demult vremea sentimentelor pe
care le încerca nostalgicul René .
Acest tragic sentiment al singurătăţii l-a simţit până şi omul cel mai sublim: Iisus, când a plâns cu lacrimi de sânge în grădina de la Ghetsimani, pe când ucenicii cei mai apropiaţi dormeau indiferenţi.
În primul volum al Medelenilor, acea carte emoţionantă a copilăriei, există un pasagiu caracteristic.
Se apropie sfârşitul vacanţei. Afară plouă. Dănuţ s-a retras în pod, unde domneşte o atmosferă de vechime nostalgică. Reciteşte sfârşitul lui Robinson Crusoe, neputându-se dumiri cum Robinson şi-a părăsit insula cu atâta indiferenţă, fără nici o părere de rău, pentru a se reîntoarce între oameni după o lipsă de treizeci şi cinci de ani.
Psihologia lui Dănuţ este urmărită cu multă subtilitate.
Copilul nu vede în insula lui Robinson neajunsul singurătăţii fiindcă nici n-o poate concepe.
Robinson însă a simţit-o mai mult decât oricare altul şi de aceea se desparte de insulă fără regrete (lucru inconcevabil pentru Dănuţ), aşteptând cu înfrigurare revederea oamenilor.
Dar Robinson a crezut numai într-o iluzie naivă, închipuindu-şi că în portul natal avea să se simtă mai puţin singur decât pe insula lui.
Căci oamenii trec alături, înfăşuraţi în singurătatea lor ca în vaste pelerine medievale, de care, printr-un ciudat destin, nu se pot dezbăra niciodată.
Perspective, mai 1941
Tinereţe ciudată
şi alte scrieri
Dinu Pillat
Ediţie îngrijită de Monica Pillat
Prefaţă şi Dosar de referinţe critice de George Ardeleanu
© Humanitas 2011, Seria de autor Dinu Pillat
