Volumul Capcanele închipuirii. Microficțiuni este cel mai frumos dar pe care doamna Monica Pillat îl oferă iubitorilor de literatură, de ficțiune plină de suspans și de emoția așteptării, cu situații neprevăzute care îl prind în învolburarea lor pe cititorul însuși, invitându-l la o peregrinare insolită printr-un topos miraculos – așa cum devine, uneori, chiar spațiul concret al cărții – sau la un joc neobișnuit alături de instanțele narative. Odată intrat în labirintul lecturii, cititorul va constata că nu a mai întâlnit vreodată ceva asemănător. Este o proză care îl prinde în mrejele ei, determinându-l să participe, să pună umărul, cum s-ar spune, la construcția în crescendo epic a acestor lumi fictive. Poate că nu întâmplător prima narațiune se intitulează În mreje.
În textul de prezentare de pe coperta a patra, domnul George Ardeleanu evocă, într-un mod deosebit de inspirat, un volum anterior de proză al doamnei Monica Pillat, intitulat Croitorul de cărți. Mi-am adus aminte, la rândul meu, de replica unui personaj feminin din prima nuvelă, Deghizări, a cărții respective: „Nu sunt decât Cenușăreasa care, când scrie, se îmbracă în prințesă”. Este o frumoasă definiție a autorului care, în actul scriiturii, se transformă în altceva – în orice dorește el să fie. Germenele metamorfozei se află în crisalida scrisului, dar a scrisului cu sens și cu temei.
Motivul Cenușăresei este, de altfel, vasul comunicant, firul nevăzut care leagă cele două volume de proză ale doamnei Monica Pillat: Croitorul de cărți și Capcanele închipuirii. Narațiunea care deschide porțile Capcanelor închipuirii, cartea proaspăt apărută la Editura Spandugino, într-o ținută grafică de sărbătoare, ne prezintă o Cenușăreasă pe dos, atipică: pantoful negru de lac, deosebit de elegant, îi aparține de data aceasta unui bărbat, profesor de tango. Căutarea fetei, punctată de trei încercări, devine un adevărat periplu inițiatic pe urmele purtătorului pantofului-pereche; acest domn nu poate fi altul decât – pentru a face o asociere ludică – sufletul său pereche, fiindcă, fără să-și dea seama, ea este de fapt cea prinsă în mreje, într-un orizont al așteptării premeditate.
Dar fiecare parcurs narativ la care doamna Monica Pillat ne invită să participăm este, în fond, inițiatic. Semnele inițierii sunt presărate peste tot și ne conduc spre o dublă revelație: o revelație estetică, a delectării artistice, și o revelație de sine, în măsura în care descoperim nenumărate semne de întrebare, neobservate până acum în forul nostru de cititori pasionați, dar care își caută totuși răspunsurile. Prezența labirintului este un asemenea semn. În Tâlcul grădinii, minunata parabolă modernă a înmulțirii talantului primit, micii elevi ai Olenei își imaginează viitorul parc – reflexie a Paradisului primordial – ca pe un labirint, un loc „plin de enigme”, în care trecătorul să poată rătăci cu voluptate, aspirând sevele pământului și energia vie a naturii ce ne înconjoară.
Așadar, parcul, grădina, livada (din Ca niciodată) au rezonanțe arhetipale. Dar mai ales pădurea din Cititul pe furate, textul în care se întâlnesc seducător două tipuri de rătăcire: rătăcirea cititoarei grăbite, prinse în rețeaua de personaje, și rătăcirea unui cititor real, fascinat de farmecul lumii descoperite în paginile acestui fals jurnal de lectură. Este poate cea mai inspirată ilustrare a rătăcirilor prin pădurile din Loisy de care amintește Umberto Eco în Șase plimbări prin pădurea narativă. Într-o conferință din această serie, marele semiotician afirma că există două feluri de a te plimba printr-o pădure. Potrivit primului fel, ne mișcăm astfel încât să găsim cât mai repede o potecă, o cale de ieșire. La fel este și cititorul de primul nivel: vrea să afle cât mai grabnic cum se termină povestea. În Cititul pe furate descoperim o asemenea cititoare grăbită: citește în autobuz, în sala de așteptare de la dentist, apoi acasă, în așteptarea propriilor musafiri, uită mereu să pună semne de carte și nu știe niciodată unde și-a întrerupt lectura. Mai mult, ar vrea să sară peste cele din urmă capitole pentru a afla cum se încheie povestea. Dar de ce graba aceasta? Deoarece, la un moment dat, instanțele narative se bulversează complet, granițele dintre lumea ei, „din afară”, și cea intradiegetică dispar, cele două contopindu-se, pentru un timp, într-una singură. Cititoarea este invocată în text ca martoră a apărării în cazul dispariției… autorului, fiindcă se spera că ea lecturase cu atenție paginile până în acel punct și avea, cu siguranță, indicii despre soarta lui. Astfel, personajele și cititoarea pornesc, pirandellian, în căutarea autorului, într-un text ce capătă subit o turnură detectivistică. Cititoarea nu prea vrea să se implice și, în plus, se rătăcește în explicații, detaliile rămânându-i necunoscute pe parcursul lecturii pe furate. Doar mottoul în franceză îi răsună ca un ecou în amintire: Il faut revenir au moins huit fois ici („Trebuie să te întorci aici de cel puțin opt ori”). Fraza nu pare a fi totuși adresată personajelor, ca un îndemn la revenirea într-un anumit loc în cursul căutării, ci înseși cititoarei. Puțin mai departe, se va întrezări astfel rostul său: încercând să descopere prea curând finalul cărții, din dorința de a afla soarta autorului dispărut sau, eventual, numele personajului care s-ar putea face vinovat de răpirea acestuia, cititoarea răstoarnă ceșcuța de cafea peste ultimele pagini, ce devin astfel ilizibile. Drept pedeapsă, ea își impune să nu mai citească niciodată vreo carte pe care nu a citit-o deja în trecut. Dincolo de această pedeapsă, putem întrezări șansa nebănuită care i se oferă. Ne amintim că, pentru Eco, orice relectură echivalează cu o nouă lectură, căci nimic nu se repetă, după cum ne confirmă în același volum despre plimbările sale prin pădurea narativă. Semioticianul își mărturisea, de pildă, povestea de dragoste cu… protagonista romanului lui Gérard de Nerval, Sylvie, al cărei farmec nu fusese știrbit cu nimic în urma nesfârșitelor relecturi. Dimpotrivă.
Rămânând la Eco, să adăugăm că al doilea mod de a ne plimba printr-o pădure presupune înțelegerea felului în care aceasta este alcătuită: de ce unele poteci sunt accesibile, iar altele nu. La fel, cititorul de al doilea nivel încearcă să descopere cum procedează autorul, ce vrea acesta de la el, ce fel de cititor vrea ca el să devină. Poate că și din acest motiv unele narațiuni trebuie citite la nesfârșit. Un asemenea cititor este „salveghetorul” din Subterfugii. Din nou ne aflăm în miezul unei situații insolite: unui autor îi dispare „omul-cheie”, protagonistul, răsturnând toate teoriile cunoscute despre Demiurgul auctorial, cu puteri depline asupra personajelor sale, cărora le cunoaște gândurile, le prefigurează destinele și le călăuzește pașii. Jocul se prelungește însă și la nivel onomastic, deoarece personajul răzvrătit poartă un nume cu rezonanță volatilă: Abur Negurescu. Am putea adăuga, ludic, că acest personaj i s-a strecurat autorului ca un abur printre degete și s-a ascuns printre paginile cărții, nemulțumit de destinul ce-i fusese hărăzit și pe care-l considera „inacceptabil”. Așadar, este chemat în ajutor salveghetorul, căutătorul celor rătăciți. La început, el ezită, dar apoi pătrunde în carte, iar aventura lui nu poate fi decât una a lecturii, dar a unei lecturi vii, implicate, active. Se dovedește de îndată a fi un cititor atent, care observă detaliile, le analizează, pune indiciile cap la cap, chiar se îngrozește la un moment dat că trebuie să doarmă într-o carte și se întreabă ce s-ar putea întâmpla dacă și-ar pierde controlul… Totodată, își descoperă limitele, dându-și seama că nu știe ce gândesc personajele: „Dar el era-ncuiat pe dinafară, nepricepând ce trebuie să facă”. Ceilalți actanți se proiectează în el ca într-un ecran, întrebându-se dacă e adevărat sau e doar o plăsmuire (de altfel, Mario Vargas Llosa a demonstrat, într-un remarcabil eseu, că există un adevăr al ficțiunilor, al acestor fantasme seducătoare pe care le descoperim în actul lecturii). Dacă persistă o stare de imponderabilitate, nu e doar pentru că personajele par aburoase ori trec dintr-un capitol în altul cu lejeritate, ci și pentru că lumile s-au amestecat sub bagheta magică a unui magician, creatorul frumoasei iluzii ce înveșmântează lumea narativă.
Dintre termenii prin care Tzvetan Todorov încadrează o literatură de acest fel, aș alege miraculosul magic, deoarece secvențele-cheie sunt presărate cu pauze descriptive, cu acumulări de obiecte de tot felul, ca niște fantezii rafinate, ce fură privirea cu strălucirea și eclectismul lor, într-un cuceritor amestec de vechi și nou, de iz fin al muzeului și bric-à-brac năstrușnic, disipând atenția, precum ceața mistică, și adresându-se copleșitor, aproape amețitor, tuturor simțurilor. „M-au amețit atâția stimuli”, mărturisește tânăra din microficțiunea În mreje, prinsă în plasa atâtor culori, forme, arome, gusturi, adieri. Este adevărat că, alteori, amețeala pare a fi o stare intrinsecă rătăcirii, precum în Cititul pe furate.
Călătoriile intra- și extradiegetice nu evocă doar spații de trecere, ci și multiple dimensiuni temporale, provocându-ne parcă să ne construim mental, tocmai pentru a nu ne rătăci, adevărate grafice ale timpurilor narative, la fel cum proceda Umberto Eco atunci când alcătuia hărți ale cronologiei narațiunilor supuse exercițiului hermeneutic. În mica proză O rătăcire, superbă incursiune printre faldurile timpului, vehiculele care transcend timpul sunt trenul și trăsura. În final, cei doi protagoniști poposesc în paginile unei cărți, a cărei spațialitate concretă (să-i spunem, empirică, evocând spațiul propriu-zis al paginii de hârtie) coincide cu geografia reală din viața domnișoarei cu pălărie verde, elegantă, ce poposise în acel timp după ce peregrinase prin „trecuturi felurite”. În paginile cărții, cele două suflete-pereche, care s-au căutat și s-au găsit dincolo de timp, se închid pentru totdeauna într-un sonet.
Sunt multe alte treceri secrete care trebuie observate cu atenție. Pe dosul capacului unui ceasornic primit de la tatăl său, personajul din Ca niciodată descoperă un mesaj cu adânci semnificații: „Timpul are variate uși secrete. Deschide-le pe rând…” Într-adevăr, în afară de uși, celelalte locuri tainice de trecere au forme diferite; cel mai semnificativ dintre acestea este, poate, tabloul din În acuarela de demult, o feerie cu subtile accente autobiografice, în care naratoarea călătorește în trecut și își cunoaște bunicii, aflați pe atunci la vârsta tinereții. Revenită în timpul său, observă cum tabloul ce încremenise clipa în conturul propriului ei chip se transformă într-un avatar al experienței revelatoare. Redată vizual pe prima copertă a volumului Capcanele închipuirii, dar într-un cadru mai amplu, ce cuprinde și cele 21 de fire din „cascada de garoafe albe ce înviora decorul sobru al interiorului pictat”, acuarela simbolizează un spațiu de trecere dinspre universul ficțiunii spre lumea reală. Pe lângă tablouri și uși, mai descoperim ocheanul cu dublă focalizare (joncțiunea aproapelui cu departele din În mreje), visul (ca trecere secretă În acuarela de demult) și ceasul (Ca niciodată). Concluzia este că nu ai cum să stăpânești timpul, „fiindcă-ți scapă”.
Microficțiunile doamnei Monica Pillat ne învăluie într-o lume de o desăvârșită eleganță și suavitate. Uneia dintre fetele din Tâlcul grădinii, Olena, personajul-dăruitor îi spune: „… să cauţi permanent desăvârşirea, chiar dacă nu o poţi atinge”. Literatura este, la rândul ei, asemenea unei grădini care îi oferă grădinarului/autorului tot atâta vitalitate câtă energie și inspirație investește în ea. Prelucrând teme și motive de îndelungată tradiție literară, doamna Monica Pillat ne oferă acum, prin Capcanele închipuirii, un volum de proză de o noutate și o prospețime incontestabile.
Monica Pillat, Capcanele închipuirii. Microficțiuni. 2023-2025, Editura Spandugino, București, 2025
