De neînțeles…

cum după mai bine sau mai rău de două mii de ani nu se pricepe că omenirea e dirijată periodic de  unul – cel mult doi – mare și implicit tare.  E drept că și ambițiile celor mici sunt prea mari, mai ales când sunt împinși dorsal. 

Modelul e neîndoielnic Roma, Imperiul Roman, care a demonstrat că se poate lăsa ceva generos în urmă chiar și postbelic. La apogeul Imperiului, adică sub conducerea Imperatorului Traianus, Pacea Romană, impusă desigur căci altminteri nu se putea civiliza o lume,  prezenta câteva distincții de care ar fi bine să țină cont pacificatorii contemporani nouă, în mai multe sau mai puține puncte. Nu trebuie să știi latină pentru că totul a fost tradus…

Generozitatea nu înseamnă jaf ci aducerea la un nivel … generos a supușilor: „cât de mult se bucură acum toate provinciile că au ajuns în stăpânirea și ocrotirea noastră. Nici din cer nu s-a revărsat vreodată atâta dărnicie încât să încălzească și să facă să rodească în același timp pământurile de pretutindeni … Toate popoarele învață  ce le trebuie și înțeleg, după ce au fost sclavii unei libertăți învrăjbite, cu cât e mai util să asculți de un singur stăpân.” 

Pentru că trebuie să existe o motivație credibilă a concepției imperiale, să reținem că „dacă bunurile tuturor sunt separate, fiecare are parte de necazurile lui proprii, dar dacă sunt unite și contopite, nimeni nu are parte de necazuri personale, ci toți au parte de bunurile comune ”. 

Să nu înțelegem însă în mod eronat că generozitatea învingătorului se referea doar la latura materială, de vreme ce la apogeu în Roma erau trei sute de culte cu vreo cinci sute de temple. Un spirit deschis, Plinius Iunior, cel Tânăr adică, din care am citat până aici, îi scrie lui Traianus Imperator, nedumerit de credința creștinilor, mai direct spus de fanatismul lor. Era amicus fidelis al lui Nerva, ca și Tacitus, firesc căci un individ inteligent se asociază cu cel mai potent și nu cu clica mediocră a palavragiilor, fie și continentali. Iată răspunsul Împăratului probând de ce Imperiul a funcționat impecabil dar și de ce a fost săpat în cele din urmă, inclusiv spiritual de cei „blânzi”: „Ai procedat așa cum trebuia, dragul meu Secundus, anchetând cazurile celor care ți-au fost denunțați drept creștini, căci nu se poate stabili un principiu care să fie oarecum general valabil. Nu trebuie căutați cu tot dinadinsul… Denunțurile anonime nu trebuie luate în seamă în nici o acuzație, căci ar constitui un exemplu reprobabil și nepotrivit cu vremurile noastre.”  Incredibil dar adevărat și poate chiar lăudabil, lecturând epistola imperială, un preot de-al nostru a avut inițiativa săvârșirii unui parastas (!!!) pentru împăratul Traian,  la Sarmisegetusa  romană acum câteva decenii, postrevoluționar deci.

Cu decența cuvenită, putem regăsi elemente de mai sus și în propunerile pacificatoare contemporane nouă. Depinde de partea cui suntem…

Post scriptum: nu știu ca vreun magistrat, judecător, să domicilieze la judecătorie, ca atare pretențiile impertinente ridicate de categoria respectivă sunt în afara dreptului, roman cel puțin, căci Iudex extra teritorium est privatus, 

 adică judecătorul în afara teritoriului judecătoriei este persoană particulară, nicidecum specială. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *