Con- 2…

O anumită verbozitate cert voită, în fond o confuzie probabil tot voită mă determină să revin asupra câtorva sintagme analizate odinioară; acum însă dintr-o retrospectivă diferită, generată de realitățile ceva mai noi. 

Auzim cu generoasă pronunție despre „ilustrul nostru concitadin plecat de decenii” (nu pe lumea cealaltă…). Con-citadin (din italianul concitadino ne întoarce la latinescul civitas, totalitatea locuitorilor legali ai unui oraș) poți fi și ești  cu cei ce locuiesc  legal în aceeași așezare urbană indiferent de națiune, religie, cetățenie sau loc de naștere. Cineva care locuiește în alt oraș, în România sau aiurea unde l-a purtat viața, oricât ar fi de grozav prin realizări nu poate fi concitadin. Da, suntem concitadini, convenabil sau nu, cu chinezii, țiganii, arabii, nepalezii și toți cei statorniciți în Urbea noastră, cu forme legale

La o generoasă emisiune mediatică am auzit și de „conaționalii noștri țigani”, de fapt „romi”. Chiar dacă până la urmă în aprecierea unei persoane naționalitatea și religia nu au relevanță, fiind „utilizate” doar când e vorba de depreciere, să vedem totuși ce ne spune latinescul nationalis de la natio, naștere, neam. Ne indică fără dubiu că nu poți fi co(n)-național decât cu cei născuți din aceeași strămoși deci din același neam. În vremea înfrățirii între popoare au existat intelectuali  care acreditau ideea că Țiganiada lui Budai-Deleanu ar reprezenta „epopeea poporului român”. Ideea, ca altele regretabile, nu a murit: în fața unei bazilici un anume cerșetor refuzat mi-a spus țâfnos „ce, și noi suntem ca voi, de aici de la Roma că de-aia suntem…”.

Oricum, nu putem fi conaționali nici cu țiganii, nici cu germanii ci doar cu (neo)romanii, adică românii. Poate ușor vitregiți și parțial cu italienii, francezii… 

O problemă ușor spinoasă o pune con-cetățean în primul rând prin conținutul său juridic. Latinescul civis desemnează persoana care are cetățenia romană, adică drepturi și îndatoriri. Ești concetățean doar cu posesorii cetățeniei române, indiferent de naționalitate. Nu poți fi concetățean cu un român de cetățenie germană, americană sau de alt fel, care a renunțat la cea română, chiar dacă dă „pe acasă” periodic. Regretabilă categoria celor care nu au renunțat astfel că electoral ne decid soarta celor rămași acasă.  Problematici sunt cei care, neavând cetățenia română, se declară cu ifos nejustificat „cetățeni europeni” sau „cetățeni UE”. Orice cetățenie, pornind de la cea romană – modelul celor de astăzi –  trebuie acreditată printr-un act juridic. Cetățeanul roman primea la maturitatea civică un înscris conținând numele său, civitas care i l-a acordat și – esențial – textul CIVIS ROMANUS SUM, Sunt cetățean Roman, valabil în Imperiu. Ceea ce e intrigant în toată povestea cu „cetățenii europeni” e că încă nu am auzit să se fi inventat certificatul de cetățenie europeană. Ca atare nu pot decât să-l citez pe distinsul personaj al lui Marin Preda: „pe ce te bazezi?” Poate că ar fi rentabil  pentru unii un înscris de tipul Civis Europaeus sum dar cine știe ce afacere ar ieși din asta. Să nu confundăm nicidecum cu Homo Europaeus, cel născut din valorile Imperiului și care rămâne continuu o tentație cum bine și argumentat remarcă  Victor Neumann în recomandabila Tentația lui Homo Europaeus, dincolo de provincii, certificate și pașapoarte. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *