„După ce-ai citit zece mii de cărți, nu te poți opri să nu te-ntrebi: unde-a fost viața mea în tot acest timp? Ai înghițit de-a valma viețile altora, mereu cu o dimensiune în minus față de lumea în care exiști, oricât de uimitoare tururi de forță artistică ar fi ele. Ai văzut culorile altora și-ai simțit asprimea și dulcele și exasperantul altor conștiințe, care-au eclipsat și-au împins în umbră propriile tale senzații. Şi măcar dac-ai fi pătruns în spaţiul tactil al altor fiinţe ca tine, dar mereu şi mereu ai fost doar rotit între degetele literaturii. Ţi s-a promis mereu, pe o mie de voci, evadarea, în schimb ţi s-a furat şi bruma de realitate pe care o ai.” („Solenoid”, 2015).
În calitate de cititor asiduu, spune naratorul-personaj al “Solenoidului”, ești condamnat să trăiești mereu și mereu alte vieți, alte universuri, în timp ce nu mai ajungi să stai în chiar propria viață și în timp ce îți faci infinit drumul către propriul eu.
În calitate de scriitor asiduu, acelaşi narator din „Solenoid” consideră că, pe de o parte pierde posibilitatea trăirii unei vieți adevărate, fiecare carte scrisă luându-i puțin din viață și fiecare minut de scris devenind un sacrificiu. Pe de altă parte, simte că ar vrea să scrie despre viața lui, dar mereu ajunge să scrie numai despre literatură. Poate fi vorba, însă, şi despre condiţia scriitorului, în general, care cu fiecare text nou, se goleşte pe sine de acel text. Din momentul în care textul a fost publicat, aproape că acesta nu-i mai aparţine.
Pentru că în centrul volumului „Solenoid”, Mircea Cărtărescu așează această temă a sacrificiului pe care un scriitor recunoscut şi de succes îl face în detrimentul trăirii, de exemplu, unei vieți adevărate. De aceea, miza din “Solenoid”, asumată explicit, este de a scrie un text care să aibă în centru viaţa.
Şi pentru că „Solenoid” spune povestea celui care ar fi fost naratorul-personaj, dacă nu ar fi fost un scriitor consacrat, adică un profesor de română, care, în loc să se sacrifice pentru scris, odată cu eşecul poemului “Căderea”, alege să trăiască în tot acel timp. Deși transpare o nostalgie a ipostazei sale de potențial scriitor, consideră că rolul de profesor de română anonim de la Şcoala 86 este cel care îi oferă acces la viața adevărată și la autenticitate. După eşecul cu “Căderea”, singura carte pe care o mai scrie este un fel de jurnal, pe care îl va arde, în final, pentru a alege viaţa şi iubirea.
Dilema scriitor consacrat vs ceea ce naratorul numește „scriitor adevărat” (care scrie despre viața lui și nu ficțiune) e ilustrată în volum prin dilema alegerii între a salva din flăcări un copil sau o opera de artă. Şi dilema își va găsi răspunsul, prin sacrificarea scrisului său, în detrimentul vieții și a iubirii. Pentru că personajul principal (narator) știe că nu pot exista opera de artă strălucite în afara vieții și că cele care se cer a fi salvate sunt iubirea și viața. Iar iubirea în acest volum e prezentată sub multe chipuri: iubirea frăţească a personajului principal faţă de soţia sa Ștefana, pe care o considera mai mult un dublu feminin, iubirea erotică faţă de Irina, iubirea cu accente thanatice a fatalului nostalgic Nicolae Vaschide etc.
Odată ce opţiunea ar fi totuşi făcută spre calea scrisului, salvarea ar mai putea veni dintr-o perspectivă care să permită celui ce a ales acest drum să nu se falsifice la nesfârşit în ceea ce se numeşte operă încadrabilă în muzeul literaturii. Ci să producă o scriere în afara acestui muzeu, „o uşă adevărată măzgâlită pe aer”, un anti-text, care să-i permită să iasă de exemplu din ceea ce simte că ar fi închisoarea unei pagini.
O astfel de perspectivă la Cărtărescu, în general, este ataşamentul faţă de ceea ce se numeşte „solipsism”, o atitudine idealist şi subiectivă, prin care se arată că cea mai autentică şi credibilă realitate este cea care izvorăşte din jurul eul-ului şi a conştiinţei individuale, toţi cei din jur neexistând decât în această percepţie subiectivă a eului, iar realitatea neavând o existență independentă de sinele care percepe. Un fel de expresionism metafizic ce are nevoie să respingă raţionalitatea realităţii, pentru a-i da o înţelegere subiectivă, singura care l-ar putea face să nu se trădeze şi să nu se falsifice în multitudinea de realităţi obiective şi impersonale. Iar acest tip de subiectivism, folosit la scară largă în “Solenoid”, este dat și de utilizarea unui vizual pregnant.
