după V. Alecsandri
-scenariu de Sabin Popescu
Personajele:
Zian (Sânzian, Sânziane)
Pepe(l)ea
Baba – Rada
Dascălul Macovei
Toma
Catrina
Mărica
Safta
Tofana
Feraoana
Prințesa
Scribul
Prințul
Decorul reprezintă un ,,exterior”. În ultimul plan, în fundal, un pâlc de copaci uscați. În planul doi, stânga, un bordei, iar în dreapta, un foc mare, rece – de scenă, de unde se ridică periodic fire de fum negru. În prim plan, spre dreapta, un petec de iarbă îngălbenită. La rampă, stânga, două undițe improvizate din bețe vegetale și sfoară, cu sforile căzând în fața scenei, iar în dreapta, câteva fire de trestie urcă puțin peste nivelul rampei, din vasul aflat în fața scenei. Lumină caldă, intensă, cu nuanțe de roșu.
Scena I
Dintre copaci intră patru țărănci, în costume populare de sărbătoare și opincuțe, și vin la rampă unde respiră adânc sau își șterg sudoarea cu mici năframe albe sau își fac vânt cu ele. Din spatele lor, intră patru țărani în costume populare ponosite, degradate, încinși cu sfori și desculți, având o postură puțin aplecată din cauza cocoașelor. Macovei și Toma au întreg spatele cocoșat, Zian omoplatul stâng iar Pepelea omoplatul drept.
CATRINA (întorcându-se către bărbați): Iaca, oameni cu muieri, pentru voi noi ne gătirăm!
PEPELEA: Păi și noi, de drag de voi, cu truda ne gârbovirăm! (Vine pe marginea rampei, în dreptul
trestiei, și se întinde pe jos, la început stând într-o rână, apoi punându-și mâinile sub cap. În același timp, Zian verifică sforile undițelor, apoi se așază pe marginea rampei cu picioarele atârnând.)
TOMA (către Macovei, care e singurul care poartă o pălărie ponosită): Paparude-s, oare?/ ‘Au ni-s
soțioare?
SAFTA: Mintea ți-o luă gaia?/ Sau ți-o luă văpaia?
MACOVEI (așezându-se pe petecul de iarbă): Ce secetă! Ce foc!/Amar și vai de noi!/ Avem lipsă
de ploi/ Și lipsă de noroc. (Toma, Catrina, Mărica, Safta și Tofana se așază cu toții pe jos.)
SAFTA (arătând spre Toma): Ce-a fost verde s-a uscat,/ Ca și bietul meu bărbat!
TOMA (arătând spre Safta): Ce-a-nflorit s-a scuturat,/ Ca nevasta mea din sat.
MACOVEI: Da‘ știu că-i bine lângă apă! Ferice de voi, Catrino și Ziane că stați (arătând spre bordei)
colea, cu curu-n baltă!… Uff… de când trăiesc eu, dascălul Macovei, și slavă Domnului… trăiesc de când cânii purtau colaci în coadă… încă așa arșiță n-am apucat; să juri că ne găsim în Țara lui Pârlea – vodă.
TOMA: Dar cum e țara aceea, jupâne dascăle?…
MACOVEI: O țară unde-i așa de cald tot anul, că găinile fac ouă răscoapte.
TOMA: He! He!… gogonată o mai spuseși, jupâne.
MACOVEI: Tomo!… ești necredincios, o știe lumea-ntreagă… dar prost de când?
TOMA: Apoi da, jupâne, eu nu-s cărturar ca dumneata, care știi ,,Alexandria” pe de rost, și care ai
umblat pe unde ș-a-nțărcat dracul copii.
MĂRICA: Așa-i, jupânul Macovei, bărbatul meu, cunoaște și ,,Afgatanghelescu”.
MACOVEI: Tronc, Mărico!… ai sclintit-o, fata mea; vrei să zici ,,Afgatanghelul”!… Da, oameni buni, știu multe, de toate… nu că mă laud… căci am fost prin Țara Căpcăunilor, și prin Țara Năucilor… unde oamenii pătimesc de boala politicei.
TOMA: Dar ce boală o mai fi ș-aceea?
MACOVEI: Boală de balamuc, care seacă toate simțurile și-nvrăjbește frați cu frați.
TOMA (scuipând): Fie lor acolo!…
MACOVEI: Și-am mai fost, oameni buni, pe la Sfânta Vineri, pe la Sfânta Joi, pe la Sfânta Miercuri, unde m-am întâlnit cu Statu-Palmă-Barbă-Cot, cel care fuge călare pe un iepure șchiop și doarme într-un vârf de plop.
TOMA: Ha! Ha!… asta e și mai gogonată, și mare, cât… cât….
MACOVEI: Cât prostia ta. (Toți râd.)
ZIAN: Te-a păcălit, Tomo!
MĂRICA (râzând): Cred și eu că l-a păcălit, dacă jupân Macovei, bărbatul meu, știe și ceriul din
toacă, asta, toaca din cer.
MACOVEI: Tronc, Mărico, iar ai sclintit-o, suflețele. Și-am mai fost oameni buni, la curtea lui
Lăcustă – vodă.
CATRINA: Lăcustă – vodă?
MACOVEI: Da! Ce, n-ați auzit de el?… Un domn mare, cu oaste mare și cu stomac și mai mare… El mănâncă, mănâncă, de cum se trezește, pân’ ce adoarme și tot nu se mai se mai satură, vecinic flămând și slab.
TOMA: Ș-a fi mâncând și coliva lui; dar poporul?
MACOVEI: Sărmanul! E mai slab și mai flămând decât dânsul.
TOMA: Halal de el!… Vrea să zică, tot mai bine la noi, în țara lui Papură-vodă, deși se spune că
domnul nostru e cam șovăielnic… ca porecla lui.
MACOVEI: Tacă-ți gura, lehăule!… nu te-atinge de mai-marele tău, domnul nostru e un om cu
chibzuință și are doi sfetnici mari. Unul îl sfătuiește într-un fel, altul într-alt fel și augustețea sa se tot clatină între amândoi.
TOMA: Ce papura după vânt.
MACOVEI: Ei, ș-apoi!… ,,Clatine-se papura, broaștele să hălăduiască”… nu-i așa?
CATRINA: Așa, așa, jupâne.
MĂRICA: Cică, pe când trăia doamna, ea cânta cucurigu-n casă.
ZIAN: Ca la noi în sat.
MACOVEI: Ce-ai spus Zian?
ZIAN: Nimica.
MĂRICA: Ș-acum, se zice că-l poartă de nas, domnița, fata lui.
MACOVEI: A fii!… că-i bună și frumoasă.
MĂRICA: Frumoasă, ce-i drept, la dânsa te poți căta, dar la soare ba… asta… la soare…
MACOVEI: Destul, iar ai sclintit-o, Mărică dragă, dar noi stăm de vorbă și ziua trece.
TOMA: Și soarele ne prăjește.
CATRINA: Și semănăturile per.
TOFANA (văicărindu-se): Per, per, păcatele noastre! Ce-o să devenim?
SAFTA: O să ne moară copii de foame!
MACOVEI: Tacă-v-ciocul, gaițelor!… Decât ați urla mai bine v-ați apuca să faceți descântece de
ploaie.
MĂRICA: Că doar noi nu suntem vrăjitoare, ca Baba-Rada… Numai ea știe să facă vrăji și să tragă-
n bobi, și să descânte de dragoste, și să dezlege…
MACOVEI: Da‘ de unde știi, jupâneasă, că Baba-Rada descântă de dragoste cu ulcica? Nu cumva…
MĂRICA: Ferească Dumnezeu, bărbate, nu! Dar toată lumea știa că Baba-Rada citește și-n
stele… și-i carte de tobă, asta… tobă de carte.
MACOVEI: Tronc, Mărică!… Oameni buni, hai să ne mai sfătuim cu părintele Pricochi și să-l rugăm să mai iasă cu icoanele. (Se ridică, urmat de cei din jurul său.)
TOMA: Hai!
CATRINA: Hai, Zian! (Zian se ridică și el.)
TOFANA: Pepelea! (Pepelea ridică capul, apoi se așază în fund, cu picioarele atârnând. Ceilalți ies printre copaci.)
PEPELEA (rămânând pe loc): Vin… (privind în jos) Pepeleo, bun somn ai tras!… și frumos vis ai
făcut!… (ridicând capul, zâmbind) Părea că mă-nsurasem cu Zian, bărbatul Catrinei, după
ce-l scăpasem din ghearele zmeoaicei de muiere a lui… și se făcea că nu-mi trebuie zestre de
la ea, ba i-o dau eu ei pe Tofana mea!
Scena II
BABA-RADA (ridicându-se din spatele focului, sprijinită într-o cârjă, zdrențuroasă, cu machiaj de negresă): Auzi pe unde-i bat lui gândurile… Chelosului îi trebuie chitie de mărgăritar…
Pepeleo! Pepeleo!
PEPELEA: Ei!… Baba-Rada… vino cole, mătușică, am să-ți spun un vis, d-ale poznașe.
BABA-RADA: Nu pot, dragul mătușii, că-s oloagă de-o cârjă.
PEPELEA: Oloagă de-o cârjă!? (Se ridică și merge spre ea.)
BABA-RADA: De- abea-mi port tinerețele, cu ajutorul cârjelor… și mi s-a frânt una astă-noapte.
PEPELEA: Se vede că încălecași pe ea, ca să mergi la nunta lui Statu-Palmă.
BABA-RADA: Ba, am alungat o pisică neagră care se băga la oala cu lapte.
PEPELEA: O fi fost duhul necurat?
BABA-RADA: Ucigă-l toaca!… când am lovit-o cu cârja, a scos foc pe ochi; și cârja s-a făcut numai țăndări în mâna mea… Bunătate de cârjă… mi-o dedese chiar Strâmbă-Lemne, acu o sută de ani.
PEPELEA: Strâmbă-Lemne!?… Alei!… Dar de când ești pe lume, mătusică?
BABA-RADA: Eu sunt de când, în astă lume/ Românul încă n-avea nume;/ Pe când Carpații cei
măreți/ Erau ca niște bureți.// Pe când un purice ușor/ Purta potcoavă la picior./ Potcoavă grea de fier/ Cu care sărea-n cer… Pe atunci eram tânără, frumoasă… eram zână… dar m-a scos din minte un Făt Frumos… și mi-am pierdut darul.
PEPELEA: În adevăr, că ești cam schimbată.
BABA-RADA: Ha! Ha!…Vremea vremuiește, fețele se zbârcesc, balamalele slăbesc…
PEPELEA: Hei!… că nu sunt și eu un purice din soiul cela…
BABA-RADA: Și ce-ai face, măi băiete?
PEPELEA: Aș sări sub cămașa lui Zian… taman lângă inimă.
BABA-RADA: Ți-e drag?… Hai?…
PEPELEA: Ca ochii din cap.
BABA-RADA: Dar tu lui?
PEPELEA: Și el mie, vorba țiganului.
BABA-RADA: Ei, ști una?… Pepeleo, hai cu mine în pădure, să-mi durezi o cârje nouă de alun… Și
eu voi culege flori de nevolnic, ca să-ți faci o scăldătoare de dragoste.
PEPELEA: Și crezi că Zian m-a îndrăgi, dacă m-oi scălda?
BABA-RADA: De ce nu?
PEPELEA: Oare?… Hai la pădure, mătușică… Hai la pădure. (O ia de braț și merg spre copaci.)
BABA-RADA: Încet, încet, vai de mine.
PEPELEA: Nu pot sta pe loc… mi s-a aprins călcâiele!…
BABA-RADA (sărind într-un picior): Încet, încet, nebunule, cad, ți-ne-mă, încet, vai de mine! (Ies
amândoi printre copaci. Pe coloana sonoră, cu efect de distanțare: un clopot de biserică, urmat de un marș funebru, executat de un taraf.)
Scena III
Printre copaci intră Macovei, Toma, Zian, Mărica, Safta, Catrina și Tofana. Toți vin și se înșiră la rampă privind spre fundul sălii, unii cu mâna streașină la ochi, alții mijind ochii, toți în așteptare.
MACOVEI: Ieșirăm și cu icoanele și, iaca, tot nu plouă…
SAFTA: De ce oare, jupâne?
MACOVEI: Pentru că e secetă, Safto!
TOMA: Așa a fi, jupâne dascăle!… Sfântă să-ți fie vorba, mare adevăr ai rostit!… Nu plouă, pentru
că-i secetă!
MACOVEI: Și-i secetă pentru că nu plouă.
TOMA: Dar fă bine de ne spune, pentru ce-i și secetă și lipsă de ploaie?
MACOVEI: A fi trecut prin văzduh un zmeu cu limbă de foc.
CATRINA (întorcându-se speriată spre Macovei): Un zmeu?
MACOVEI: Sau poate că zidarii și cărămidarii or fi legat norii.
TOMA (întorcându-se spre Macovei): Dar nu cunoști dumneata vreun chip de-a-i dezlega?
MĂRICA (către Toma): Bărbatul meu să nu cunoască?… Ai pripit de te-ai vorbit; asta… ai vorbit de
te-ai pripit.
MACOVEI: Tranc, Mărico!… Oameni buni, este un leac de secetă, care nu dă greș. (Toți se întorc
spre Macovei, apoi merg spre el.)
TOFANA: Care?
CATRINA: Care?
MACOVEI: Să scufundați de trei ori în apă o babă.
TOMA: Ș-a ploua?
MACOVEI: Cu cofa.
TOMA (arătând femeile): Hai, măi, să găsim o babă.
ZIAN (râzând): Pe care din ele s-o alegem?
SAFTA: Pe Catrina…
CATRINA: Pe Safta…
SAFTA: Pe Tofana…
TOFANA: Pe jupâneasa dăscălița…
MĂRICA: Pe mine!?… Eu babă?… Babă-s jupâne dascăle? Babă?
MACOVEI: Ba, ba!
TOMA: Pe dânsele, măi! (Dă să o prindă de mâini pe Safta, care-l lovește peste mâini.)
MACOVEI (explicându-le pe rând femeilor): Degrabă, degrabă,/ Să prindem o babă,/ Și-n apă s-o
dăm./ Degrabă, printr-însa,/ De foc și de dânsa,/ Acum să scăpăm. (Catrina cheamă femeile lângă ea.)
CATRINA: Hoților, pieriți de-aici,/ Că v-om bate cu urzici,/ V-om zgâria ca pisici,/ De-ți fi toți numai beșici.
TOMA: Ia stați așa… că uite (arătând spre foc) colea e Baba-Rada, vrăjitoarea!
MACOVEI: Ea o fi legat norii!… Pe dânsa, oameni buni… și uștiuluc de trei ori în baltă! (Bărbații se duc la foc.) Na, că nu-i aici!
MĂRICA: Las‘ că vine ea!
SAFTA: Da‘ dacă vă afurisește când o scufundați în apă?
MACOVEI: Ne acoperim capetele, să nu ne cunoască numele. Fără nume, nu ne poate afurisi…. Uite-așa! (Își scoate pălăria și sfoara de la brâu și-și trage cămașa lungă peste cap. Toma și Zian fac la fel, cocoașele fiind acoperite cu încă un material alb.)
Scena IV
Baba-Rada vine printre copaci, cu două cârje, și înaintează spre centrul scenei.
BABA-RADA: Să trăiască Pepeplea!… Bună cârje mi-a durat… am să-i descânt pentru asta.
MĂRICA (către Macovei): Iaca baba!
SAFTA: (către Toma): Iaca, baba! (Toma și Zian vin din spatele babei și-i iau cârjele. Baba cade pe spate, fiind prinsă de Macovei, care împreună cu Zian o țin de spate, iar Toma de picioare.)
TOMA: În baltă!
BABA-RADA: Ce-i? Ce-i?
CATRINA: În baltă!
BABA-RADA: În baltă? Vai de mine… Dar ce v-am greșit eu, oameni buni?…
MAVCOVEI: În baltă, Talpa Iadului! (Cei trei o ridică pe babă și se îndreaptă cu ea spre rampă.)
BABA-RADA: Ajutor! Ajutor! Pepeleo!
Scena V
Pepelea intră, alergând printre copaci, cu un mănunchi de ferigi în mână. Cei trei se opresc, întorcând capul spre Pepelea.
PEPELEA: Mama-Rada?
BABA-RADA: Nu mă lăsa, Pepelaș, dragă, vreau hoții să mă-nece.
PEPELEA: (poziționându-se pe marginea rampei cu fața la cei trei, care o lasă jos pe babă, rămasă pe spate): Să te-nece? Pentru ce? Stați oameni buni…nu faceți păcatul.
MACOVEI: În lături, mă Pepeleo! (Își trage cămașa de pe cap, urmat de ceilalți.)
PEPELEA: Nu mă las la voi… Mama-Rada-i nevinovată.
MACOVEI: Cum îndrăznești, măi Pepeleo, să te împotrivești voinței poporului?… Nu știi ce spuneau strămoșii noștri: ,,Box pipili, box….”
PEPELEA: Ce box, mă? Vrei box? Na box! (Merge și-i trage un pumn în piept lui Macovei, care
fuge.)
MACOVEI: Aoleu! M-a necinstit.
TOMA: Tii!… a ridicat mâna la jupân Macovei.
MACOVEI: Lasă-l, că-l ducem la procurorul.
PEPELEA (mergând spre Toma, care fuge lângă Macovei): Vă puneți o sută pe un om, ca
corbii… (Rămas cu Zian, față în față, Pepelea face un pas înapoi.)
BABA-RADA (de jos): Pepeleo, Pepeleo!… (Pepelea o ridică de jos, Zian îi aduce cârjele.)
PEPELEA (luând cârjele): Mulțumire, Zian. (Scena e invadată de fulgere și tunete prelungite.)
MACOVEI: Iaca, măi!… vedeți? Cum am încercat să scufundăm vrăjitoarea, a și-nceput să plouă.
TOMA: Plouă cu fulgere, jupâne dascăle, dar apă, tufă.
SAFTA: Vai de noi, a să ne trăznească.
MĂRICA: Hai acasă, oameni buni, să aprindem paști de la lu lumânare… asta lumânare de la paști.
MACOVEI: Tronc, Mărico! (Un fulger intens, urmat de un tunet puternic, îi face pe Macovei, Toma, Mărica, Safta și Tofana să fugă speriați printre copaci. Zian și Catrina intră în grabă în bordei.)
Scena VI
Fulgerele și tunetele se diminuează.
BABA-RADA (mergând spre foc, oprindu-se și întorcându-se spre Pepelea, care a rămas în
avanscenă): Pepeleo, blânde suflet, tu singur cu-ndurare/ Ai vrut să-mi aperi viața de-a proștilor turbare./ Pe tine, eu, din umbră, te-oi scoate la lumină./ Căci a ta Baba-Rada de-acum e a ta zână.// Într-o oară de urgie,/ Tu mi-ai fost apărător, /Eu voi fi cu bucurie/ Al tău înger păzitor… Ține acest inel… Pe degetul oricui îl vei pune tu, oricât de puțină vreme, omul acela te va îndrăgi toată viața… Îți poate fi inelul de logodnă cu Zian.
PEPELEA (alergând spre ea, căzându-i în genunchi și luând inelul din mâna ei): Ah! Mama-Rada
milostivă, mă logodești cu norocul! (Baba-Rada se retrage în spatele focului.)
Scena VII
Efectele scenice de furtună au încetat. Eclerajul e mai puțin intens, dar mai roșiatic. Pepelea se ridică încet din genunchi, privind inelul, pe care continuă să-l țină în mână în timp ce străbate scena dintr-o parte în alta. Așază inelul în peticul de iarbă arsă, apoi se răzgândește și-l pune în buzunar.
PEPELEA (mergând la ușa bordeiului): Zian!… Zian!… Zian – Sânzian!… Zian – Sânzian!
ZIAN (ieșind din bordei): Ce-i, Pepelea?
PEPELEA: Vreau să te rog să mă ajuți… Baba-Rada, ca mulțumire că am scăpat-o, mi-a dat un inel
de aur… L-am pus pe deget, dar era cam mare pentru degetul meu și nu știu cum mi-a căzut pe aici și nu-l mai găsesc… Ajută-mă să-l caut.
ZIAN: Hai să-l căutăm. (Încep să-l caute, Pepelea stând mereu în spatele lui Zian, apoi scoate inelul, și-l pune la picioare și strigă.)
PEPELEA: L-am găsit! (Ridică inelul ți-l arată lui Zian.)
ZIAN: Doamne ajută că l-ai găsit.
PEPELEA: Păcat că mi-e mare… Ia să văd dacă ție ți-ar fi bun. (Îi ia mâna și-i pune inelul pe deget.
Rămân un timp cu mâinile împreunate, dar neprivind la inel ci privindu-se în ochi, apoi Pepelea își coboară ochii spre inel.) Ineluș drag, drag/ Spune tot cu drag,/ Spune de-al meu dor/ (privindu-l în ochi) Scumpului odor,/ Că inima mea,/ Vecinic bate ia/ Bate nencetat/ De-un amor curat.
ZIAN: Pepeleo, o dulce mire,/ Te aștept, vin‘ cu grăbire/ Vino de mă ia,/ Ca să ducem împreună/ Viață dulce, viață bună,/ cum inima vrea. (Se sărută îndelung.)
CATRIN (din off): Ziane!
ZIAN (strigând): Îndată!
PEPELEA: Du-te! Ai grijă de inel, să nu-l vadă.
ZIAN: Mai bine ia-l tu. Nu cumva să-l găsească. (Îi dă inelul și intră grăbit în bordei. Pepelea își
pune inelul pe deget, admirându-l, apoi vine la marginea rampei și privește în jos.)
PEPELEA (aranjându-și părul în oglindă, și cercetându-și pielea obrajilor): Na, că acuma, mă
îndrăgesc pe mine!… (privindu-și inelul și făcându-și cruce) Doamne ferește! (Se întoarce și iese grăbit printre copaci. Pentru moment scena e goală. Eclerajul se diminuează pentru un timp al înserării.)
Scena VIII
Zian iese tiptil din bordei și se apropie de foc.
ZIAN: Spune-mi, baba mea iubită,/ Cu grai dulce bătrânesc,/ Veni-va ziua dorită,/ Acest loc să
părăsesc?
BABA-RADA (ridicându-se deasupra focului): Da! Da! Va veni, copilul meu!
ZIAN: Veni-va ursitul meu?/ Într-o noapte să mă scape/ De-nchisoare și de ea?
BABA-RADA: Da! Da! Va veni!
ZIAN: Va veni Pepelea?
BABA-RADA: Va veni!
Scena IX
Catrina apare brusc din bordei. Baba-Rada dispare după foc.
CATRINA: Când ai ieșit din casă?
ZIAN: Când am ieșit afară.
CATRINA: Mă cătai pe mine.
ZIAN: Ba nici am gândit.
CATRINA: Zian… tot supărat ești pe mine, care mă usuc fără dragoste ta?
ZIAN: Iar începi cu poftele. Dă-mi pace, nu mă mai ameți.
CATRINA: Mă urăști?
ZIAN: Din toată inima.
CATRINA: Dar ce ți-am greșit, de nu mă poți suferi?
ZIAN: Încă mai întrebi?… M-ai pus să te răpesc de la casa părintească, ca să trudesc pentru tine până m-am cocoșat, ai făcut nenorocirea asta pe spinarea mea, și-apoi te miri că-mi ești urâtă de moarte?
CATRINA: Urâtă de moarte?… (scoțând făcălețul ascuns la spate) Îți dau eu moarte! Vrei moarte?
Na moarte! (Dezlănțuită, încearcă să-l lovească cu toată puterea, obligându-l să se eschiveze și să se retragă.)
ZIAN: Stai!… Oprește-te!… Nu!… Oprește-te!… Ajutor!… Ajutor!
Scena X
Pepelea intră, alergând, printre copaci, cu un buchet de flori de câmp în mână.
PEPELEA (punându-se în fața Catrinei): Stai, fiară de pe ceea lume!… Un pas mai mult, ești moartă!
CATRINA: Ce?… Tu, fătălăule, îmi poruncești mie?
PEPELEA: Peri, peri din fața mea, îți zic!
CATRINA (retrăgându-se spre bordei și arătându-i făcălețul): Se vede că și tu vrei să legi frăție de
moarte cu lemnul ista!
PEPELEA: Și tu cu pumnul meu.
CATRINA: Treci înăuntru, Zian, că nu facem cumetrie cu bătăușii. (Catrina intră în bordei, urmată
de Zian, căruia Pepelea îi arată hornul bordeiului.)
Scena XI
PEPELEA: (privind buchetul din mână): Noroc cu voi florilor, că dacă nu mă-ntorceam… Sărman
copil!… Îl văd pretutindeni: în flori, în stele, în nori, în umbră, dar nu e decât o nălucă ce dispare, și eu rămân tot singur și nemâmgâiat. (Cu supărare, vine la rampă și aruncă buchetul de flori, departe, spre fundul sălii. Iese printre copaci. Eclerajul se diminuează pentru un timp al înoptării. Pe coloana sonoră, cu efect de distanțare: o sârbă îndrăcită, executată de un taraf, contrapunctată de focuri de pistol.)
Scena XII
Pepelea, ușor turmentat, intră printre copaci. Merge la bordei și se apleacă peste horn.
PEPELEA (cântând): Zian – Sânzian, te deșteaptă,/ Eu te chem la sânul meu,/ Al tău mire te așteaptă/ S-o lași pe fiica de zmeu.
ZIAN (scoțând capul pe horn): A mea inimă așteaptă,/ Ca să zbor la sânul tău./ Am răbdat, gândind
la tine,/ Mii și mii de supărări.
PEPELEA: Dar acum soarta surâde,/ Raiul dulce se deschide.
ZIAN: Orșiunde-oi fi cu tine,/ Va fi raiul pentru mine… Să nu mă lași, Pepeleo!
PEPELEA: N-ai grijă, iubitule… Am venit ca să te scap… Ce face Zmeoaica?
ZIAN: Doarme butuc… și horăiește ca o moară stricată.
PEPELEA: Minunat!… Acu-i vreme de scăpat… Sânzian, cobori iute! (Zian iese prin horn, ajutat de
Pepelea.)
ZIAN (coborând și aruncându-se în brațele lui Pepelea): A! Scumpul meu mire!
PEPELEA: Scumpa mea mireasă, nu-i vreme de pierdut! La fugă, hai! (Îl ia de mână și ies fugind
printre copaci. Pe coloana sonoră cu efect de distanțare: Marșul Nupțial de Mendelssohn, executat de un taraf.)
Scena XIII
Pe același fond sonor.
CATRINA (ieșind vijelios din bordei): Zian!… Ziane!… Ziane, unde ești?… (Printre copaci intră
Tofana, alergând și plângând, cu părul despletit.)
TOFANA: Catrino!… (Se aruncă în brațele Catrinei plângând și bolborosind vorbe nedeslușite.)
CATRINA: Lasă-i dracului și nu mai plânge… N-avem după cine plânge… După un pidosnic?… Hai, liniștește-te!… (O mângâie pe păr, apoi îi ia firele de păr între degete și le palpează; îi miroase părul și-i-l mângâie.) Hai înăuntru, Tofano! (Intră amândouă în bordei. Fondul sonor se filează iar lumina crește lent la intensitatea și culoarea din primele patru scene.)
Scena XIV
Printre copaci intră, ținându-se de mână, Pepelea, în costumația obișnuită, și Zian, într-un costum popular de sărbătoare, cu brâu și opinci. Acum are cocoașă pe întregul spate. Merg în centrul scenei, spre foc. În spatele lor s-au furișat, printre copaci, urmărindu-i, Macovei, Toma, Mărica și Safta. Când ajung în dreptul bordeiului, Safta bate la ușă. Catrina și Tofana ies aranjându-și ținuta. Toți privesc în tăcere spre Pepelea și Zian.
PEPELEA: Dă-mi o sărutare/ Plină de-nfocare;/ Eu cu-a mea iubire,/ Zor în nemurire. (Se sărută
îndelung. Ceilalți își scuipă în sân și-și fac cruci, mai puțin Catrina și Tofana.)
ZIAN: Ah! În al meu suflet simt un dulce foc./ Iubesc, iubesc tare, iubesc… ce noroc!
PEPELEA (scoțând inelul și punându-i-l pe deget): Sânziană aleasă,/ Scumpa mea mireasă,/ Eu sunt al tău mire/ Cuprins de iubire,/ Legat sunt de tine,/ Ca și tu de mine… (adresându-se tare în direcția focului.) Mama-Rada… binecuvântează-ne, căci binecuvântarea bătrânilor face fericirea celor mai tineri. (De după foc se aruncă o cârjă, apoi o a doua cârjă. Peste foc se ridică, venind spre centrul scenei, Baba-Rada, într-o costumație albă, diafană, dar cu același machiaj de negresă.)
BABA-RADA: Norocul să fie vecinic cu voi, copii mei!… (către ceilalți) Voi, plecați-vă, închinați-vă, că acum vin două împărătese și alaiurile lor, cu bărcile pe baltă.
SAFTA: Vai de noi! Să fugim în codru.
BABA-RADA: Nu plecați că vin femeile celea degeaba, dacă nu-i nimeni.
MACOVEI: Babă-Rada, asta… Zână-Rada…
MĂRICA: Tronc, jupâne!
MACOVEI: De unde vin împărătesele?
BABA-RADA: Din Țara Pârjolului și din Țara Foamei.
Scena XV
Venind din sală, urcă pe scenă o faraoană egipteană, urmată de un scrib, și o prințesă indiană, cu semnul frontal, urmată de un prinț indian, cu turban. Fiecare are în mână un papirus. Se poziționează pe scenă vis-a-vis de grupul țăranilor, în dreapta. În centru rămân Baba-Rada, Pepelea și Zian.
FARAOANA (citind cu accente greșite): Mari războaie sunt la noi în văi…
PRINȚESA (la fel):… d-aia fugirăm ș-am venit la voi.
MĂRICA (facând un pas în față): Valea… Valea noastră-i liniștită,/ Iară inima nu n-i-mpietrită!… Rămâneți, dar, la noi/ Să ne facem ca voi. (Înaintează cu brațele deschise spre cele două.)
PEPELEA (ca pentru sine): Și-mpărțim frățește/ Tot ce ne lipsește! (Pe coloana sonoră începe încet Hora Unirii, orchestrală, executată de un taraf. Toți cei din scenă, fără excepție, încep să facă mișcările specifice horei, dar individual și involuntar cu evidență.)
SAFTA: Vai de mine… (Toți încearcă, fără succes, să-și blocheze o mână sau un picior.)
MĂRICA (întorcându-se spre Macovei): Ce-i mai și asta, jupâne?
MACOVEI: Ne biruie muzichia!… (Mărica se apropie de cele două și-și împreunează cu ele mâinile, ceea ce vor face toți, fără excepție, constituind astfel hora, cu muzică pregnantă, apoi Pepelea și Zian vor trece în centrul horei, continuând dansul și schimbând mereu mâinile de contact. La un moment dat, scribul își retrage mâinile, ceea ce oprește muzica.)
SCRIBUL (citind, cu accente greșite): Trebuie să scriu cum se numește valea asta?
MĂRICA: Valea…
PEPELEA (întrerupând-o): Valea (repede) Tot-am-zis-c-am-zis-c-oi-zice-dac-oi-zice-tot-oi-zice-să-zic-c-am-zis-c-oi-zice!
SCRIBUL (la fel): În ce țară-i valea voastră?
PEPELEA? În țara (repede) Rotofei-de-te-pe-miriște-de-mei.
SCRIBUL (la fel): Țara cărui împărat?
PEPELEA: A lui (repede) Capra-calcă-n-peatră-peatra-crapă-n-patru (ton normal) – vodă. (Scribul
își împreunează mâinile în horă, ceea ce declanșează muzica, dar, după două măsuri, Prințul își retrage mâinile, oprind muzica.)
PRINȚUL (citind cu accente greșite): Mult e dulce și frumoasă limba ce-o vorbiți. (Revine în horă,
care continuă într-un crescondo de ritm, muzical și coregrafic.)
Heblu. Tăcere.
