Exista o teorie conform căreia sarcina artistului era să compenseze în lucrarea sa absența mișcării prin clarificarea imaginii, pentru a crea astfel nu numai senzații vizuale, ci și amintiri tactile care ne dădeau posibilitatea să reconstruim în minte și forma tridimensională.
Nu e deci un accident că perioada când aceste idei erau atât de viu dezbătute a fost totodată și perioada în care istoria artei s-a emancipat sub tutela istorisismului, a biografiei, a esteticii.
În acele timpuri îndemânarea în artă nu era așa de importantă.
Al treilea părinte fondator al istoriei stilurilor, Riegl, afirmă că sarcina istoricului nu era cea de a judeca, ci cea de a explica ce se întâmplă pe pânza dinaintea ochilor privitorului. Argumentul lui Riegl a fost întotdeauna următorul: arta trebuie să fie preocupată mai degrabă de redarea obiectelor individuale decât de cea a lumii definite ca atare.
De exemplu, pentru a înțelege mai bine cititorul acest aspect, putem remarca un mod de a vedea lucrurile diferit urmărind arta egipteană. Aceasta prezintă o atitudine în forma ei limită, fiindcă aici vederii i se acordă un rol cu totul subsidiar. Lucrurile sunt redate așa cum se prezintă ele simțului tactil, cel mai obiectiv dintre simțuri care semnalează forma permanentă a obiectelor fără să țină seama de schimbarea punctului de unde sunt privite.
Întorcându-ne la ideea de dinainte, astăzi sunt puțini istorici și antropologi care cred că omenirea a suferit vreo schimbare biologică notabilă în cadrul perioadelor istorice. Ceea ce este interesant e faptul că ei care ar admite aceste oscilații în alcătuirea genetică a omului, n-ar accepta că omul s-a schimbat în ultimii trei mii de ani, adică în numai o sută de generații, tot atât de mult ca arta și stilul lui.
Știm bine că evoluționismul a murit, dar urmele sale adânci rămân împământenite.
Dacă stăm să ne gândim, între artistul primitiv și copil există o strânsă conexiune.
Artistul primitiv, ca și copilul, își ia drept punct de plecare aceste imagini din memorie. Va avea tendința să înfățișeze corpul uman din față, sau caii din profil.
Pentru noi toți aceste cuvinte vor fi diferite de la individ la individ. Însă, va exista un noian iluzoriu plin de întâmplări trecătoare ce nu pot fi niciodată comunicate în întregime.
Natura ne-a înzestrat cu capacitatea de a produce artă: se dovedește că niciodată nu ne-am fi putut găsi calea în mijlocul acestei lumi fără corelații. În tot este vorba despre acestea. Trebuie să fim receptivi la acestea, deoarece ceea ce privim pe retină, fie că sunt cai, fie că suntem noi, ființele omenești, este un amalgam de puncte luminoase dănțuitoare, care excită acele bastonașe și conuri senzitive care își fulgeră mesajele către creier. Ceea ce vedem este o lume stabilă.
Noi avem nevoie de imaginație și de un echipament destul de complex pentru a sesiza cutremurătoarea prăpastie ce se întinde între cele două ipostaze.
Drept exemplu, putem lua o foaie sau o carte. Când privim foaia, ea proiectează în jurul retinelor noastre un fascicul mișcător de lumină. Acest fascicul s-ar produce identic : unghiul sub care privim, lumina, mărimea pupilelor, etc.
Cert este că, așa cum afirma Ernst Kris :
,,Am ajuns de mult să ne dăm seama că arta nu e produsă într-un spațiu gol, că nici un artist nu rămâne independent față de premergători și modele, că artistul, nu mai puțin decât omul de știință, sau filozofii, aparține unei tradiții specifice și lucrează într-o arie de probleme organizată. Gradul de măiestrie dinlăuntrul acestui cadru și, cel puțin în anumite perioade, libertatea de a modifica aceste stringențe fac probabil parte din scara complexă cu ajutorul căreia este măsurată valoarea realizărilor. În orice caz, până acum psihanaliza a contribuit doar în mică măsură la înțelegerea semnificației acestui cadru. Psihologia stilului artistic rămâne încă nescrisă. “
