Erotism, moarte, nuditate, religie, putere, violență și lista poate continua când este vorba de scandalurile din pictură, incluzând elemente care nu țin neapărat de criteriile estetice.
Povestea artei occidentale s-a scris în ritmul sacadat al scandalurilor. În fața canoanelor religiei, ale academismului, ale decenței și tradiției.
Se poate face trecerea de la ,,Judecata de apoi” a lui Michelangelo, la ,,Rondul de noapte” al lui Rembrandt, mergând prin capodoperele de un realism crud ale lui Courbet și inovațiile lui Derain și Georges Braque. Creațiile artistice au deconcentrat lumea artei, au zdrobit conformismul și au afirmat o libertate nouă.
Noțiunea de scandal artistic a evoluat în așa fel încât prima întrebare ar putea să se refere la poziția celui scandalizat față de obiectul considerat scandalos. Noi, oamenii, indiferent de secol sau perioadă am fost cu toții solidari cu cei considerați drept scandaloși.
Tablourile au stârnit vâlvă prin îndrăzneala tehnicii picturale, prin cea politică sau prin cea morală.
O realitate problematică intervine în momentul în care, fără a intra în detaliul operelor, cum să comparăm un scandal declanșat în secolul al XVI-lea de o interpretare picturală liberă a Bibliei cu cel pe care l-ar provoca, în zilele noastre, marca unui ,, gest contemporan “ pe un monument consacrat prin tradiție? Sau cum să punem în paralel indignarea discret cuviincioasă a unui salon din secolul al XVIII-lea și protestele colective ale rețelelor sociale din mileniul al III-lea?
La fel ca și în politică, ideologia și secretarismul sunt în continuare atributele adversarului, oare nu doar în mintea detractorilor există ideea că o operă de artă ar viola regulile morale, formale sau generice stabilite de tradiție?
În ceea ce privește ideile deosebit de răspândite cu privire la cronica scandalurilor artistice, una dintre cele mai des întâlnite are prioritate în secolul al XIX-lea. Scandalul este public.
Dacă încă din 1552, Holbein scandalizase cu ,,Trupul cel mort al lui Hristos în mormânt “, tulburarea stârnită de tabloul său nu depășise limitele propriei parohii.
La fel cum, ceva mai târziu, ,,Venus din Urbino”, a lui Tițian, nu a agitat multă lume în afara cercurilor restrânse ale unei mici părți a aristocrației venețiene.
De exemplu, o altă neînțelegere, are loc în secolul al XVII-lea între Velázquez și Rembrandt provoacă neînțelegere, stupoare și animozitate cu ,,Venus în fața oglinzii”, respectiv ,, Rondul de noapte”. Ecourile dezaprobatoare nu depășesc limitele palatalui sau ale primăriei.
A trebuit să așteptăm prima jumătate a secolului al XIX-lea pentru ca scandalul din pictură să iasă încetul cu încetul din cadrul strâmt al cercurilor burgheze și artistice.
Interesul scandalului artistic constă în faptul că oferă o mulțime de răspunsuri, care nu pot fi primite în alte domenii, despre natura normei, mai ales a celei morale, deci despre tot ce permite încălcarea acesteia.
Nu numai că istoria artei încearcă de acum să pună sub focul analizei științifice minuțioase mărturii, ecouri, zvonuri și alte trăsături anecdotice care au parazitat întoteauna lumea scandalului artistic. Se întrebuințează noi scheme de investigație, precum cel al psihanalizei.
Ce putea încălca un artist, din secolul al XV-lea până în secolul XX? Morala prin subiectul ales, regula prin felul în care este tratat la nevoie ambele. Odată cu dispariția priceperii, în calitate de criteriu, și a moralei, în calitate de uzanță, aceste frumoase certitudini au fost spulberate. Oricât de șocat ar fi putut fi, în trecut, un privitor pus în fața unei opere a lui Caravaggio sau Monet, acesta nu îi putea contesta tabloului statutul său de operă de artă, deși era judecată drept imorală sau embrionară.
Dar azi trebuie să plecăm de la alte premise, să punem sub semnul întrebării opera, ca operă de artă și artistul, ca practicant al artei.
