Sâmbătă, 12 iulie se împlinesc 116 ani de la nașterea lui Constantin Noica, important filosof și poet român. A urmat cursurile Universității de Filosofie până la nivelul doctoral. Ulterior, a primit o bursă ce i-a permis să asiste la cursurile lui Heidegger.
În anii’ 40, Noica s-a dezis de viziunea legionară, însă a fost întemnițat politic.
După ce iese din închisoare , se retrage în Păltiniș și-și construiește acolo lumea sa.
Acesta a fost întotdeauna un adept al modelării de sine și al neimplicării politice.
Filosoful s-a concentrat pe ideea ieșirii omului din inerție, deoarece numai cu ajutorul cunoașterii, poate să-și clădească propria lume.
Una din premisele lui C.N. este că demersul filozofic se întemeiază întotdeauna într-un sol propriu din care îşi extrage forţele expresive, acest temei fiind limba. În limbă sunt sedimentate sensuri. Limba română are privilegiul, conform lui C.N., de a conţine sedimentate o serie de sensuri speciale ale verbului a fi, având astfel o bogăţie preontologică determinată. Pornind de la această bogaţie semantic-preontologică, C.N. extrage sensul explicit-ontologic al modulaţiilor fiinţei, ca modulaţii ale verbului a fi, care trec prin mai multe trepte de posibilitate, eventualitate, irealitate sau necesitate, de la vaga speranţă a fiinţei („ar fi să fie” sau „va fi fiind”) la închiderea fatală a imposibilităţii („n-a fost să fie”). Pe temeiul acestor modulaţii ale verbului „a fi”, C.N. a construit o antologia ce cuprinde tot atâtea modulaţii ale fiinţei. Sub acest aspect, originalitatea viziunii lui C.N. constă în a plasa localul, idiomaticul, românescul în aria de interes general a ontologiei, de a scrie o filozofie cu amprentă naţională, vorbind despre un „sentiment românesc al fiinţei”.
Toate ontologiile de până acum, spune C.N., au greşit prin aceea că au privit „fiinţa” fie ca pe o instanţă absolută, grandioasă, unică, omogenă şi de neclintit în perfecţiunea ei, fie ca pe un concept foarte general şi de la sine înţeles, despre care nu se poate vorbi decât în modul cel mai abstract cu putinţă. Astfel, toate filozofiile s-au străduit să cerceteze fiinţa de-a dreptul, în ea însăşi, uitând că la fiinţă nu se poate ajunge decât mijlocit, plecând de la lumea în care trăim. Căci dacă fiinţa este, ea nu poate fi decât ca fiinţă a acestei lumi. A trage un hotar despărţitor între fiinţa în ea însăşi şi fiinţa lumii acesteia înseamnă a cădea în greşeala acelor gânditori antici care se aflau în neputinţa de a explica cum, dintr-o fiinţă unică, omogenă şi eternă, se poate ivi o lume multiplă şi trecătoare. În plus, a gândi fiinţa ca fiind separată de „devenire” şi a postula o opoziţie de netrecut între aceste două concepte înseamnă a ajunge în imposibilitatea de a explica de ce lumea aceasta se află într-o continuă prefacere.
C.N. a oferit o altă viziune despre lume de tip hegeliană.
Cele mai importante idei pe care le-am extras din gândirea lui, legate de ființare, conceptul regăsit la Heidegger, sunt următoarele:
• fiinţa nu este o plinătate în lucruri, ci este un gol;
• fiinţa nu este o instanţă stabilă şi imuabilă, ci ea înseamnă cu precădere mişcare, dinamism, proces;
• fiinţa nu este o prezenţă eternă aflată într-un plan paralel faţă de cel al lucrurilor şi făpturilor, ci este o prezenţă ce le este acestora intimă, dar o prezenţă care, la început, se manifestă ca absenţă;
• fiinţa nu este simplă, ci are o structură;
• ceea ce există într-un lucru nu e fiinţa, ci deschiderea către ea. Mai precis, deschiderea către fiinţă este dată de absenţa ei din acel lucru, absenţa aceasta ontologică putând fi definită ca „neant structurant“. Acest neant structurează lucrul în vederea propriei anulări, deci lucrul este structurat pe măsură ce neantul este „umplut“ ontologic.
,, De aceea nu sîntem, în lume, decît ceea ce se întîmplă să fim. Un prieten, o dragoste,cărţile, luna de ieri-noapte, astea toate ne construiesc. Noi ne facem din propria noastră risipire. Fiecare om este dezordinea sa.”
