Interimatul – între negocieri și coalizare

Este uluitor, ba chiar de la un moment dat tulburător modul în care liderii noștri, politicienii adică, indiferent de sex, etate, religie, clică, se încadrează în cerințele etimologiilor de care desigur nu au habar. Mai mult chiar, reproșurile care le sunt aduse nu își au sensul. Li se reproșează interimatul  prelungit fără a se cunoaște faptul că termenul încriminat tocmai asta vrea să sugereze, inexistența unui prag: interim (nu poate fi decât latin) înseamnă între timp, în vremea asta, deocamdată, uneori, uneori… alteori. Astfel că interimatul e nedefinit în timp, oferind posibilitatea trăncănelii interpartinice pornind de la negocieri și finalizând cu actul coalizării. 

Negocierile au ceva contradictoriu fie și pornind de la cât durează la noi. În română avem moștenite negoț, neguțător. Baza o reprezintă verbul negotiari, a face afaceri comerciale, a fi bancher. Dar fără calm și nu în tihnă căci prin rădăcină ajungem la negotium din nec și otium, adică starea de neliniște generată de permanenta mișcare a neguțătorului adesea nesigur de soarta acțiunii sale. Răspunderea „neguțătorilor” poporului elector este deci imensă și nu poate fi fușerită. Evident, principiul negocierilor rămâne clasicul do ut des,  îți dau ca să îmi dai. 

Dacă negocierile se încheie cu  un echilibru fie și fragil, urmează coalizarea, formarea coaliției adică, definită corect în DEX ca fiind ”alianță între două sau mai multe state, grupări politice… încheiată  cu scopul unei acțiuni comune.”

Care ar fi acțiunea comună? Ne-o spune tot sacra etimologie: verbul coalescere este  compusul lui alere, a hrăni, de unde alimentum, aliment. Compusul amintit, cu supinul coalitum (de unde tardivul coalitio) are înțelesul generos de a se hrăni împreună, a se ghiftui împreună  pentru a prinde puteri, politic a se coaliza. 

Desigur, coalizarea politică trebuie înțeleasă ca un act plin de răspundere față de Țară, în așa fel încât să fie mulțumită toată lumea… până la urmă. Iată de ce lucrurile nu trebuie accelerate căci din bătrâni se știe că graba strică treaba. 

Deci, de vreme ce interimatul e ceva firesc până la urmă, cerut de dorința aproape declarată a interimarilor de a face un lucru temeinic, cu cap și coadă, adică negociere și coalizare, nu ne putem permite totuși o neglijare a identității nominale a Patriei fie și pentru scurt sau mai lung timp. Ca atare pe perioada interimatului, că tot nu ne pasă de istoria veche și de latină nici atât (spune canalul național că EDUCAM ROMANII, nu se știe când…), să-i spunem INTERIMARIA (dar tot din latină ar fi). Și totul sub semnul unui  nedezmințit și omniscient  circ mediatic la superlativ absolut. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *