Recitirea lui Tacitus este, în acest timp al prezentului digital, ocazia de a reflecta la libertate, despotism, curaj şi abjecţie. Departe de a fi un îndepărtat monument prăfuit, evocat pios, dar niciodată vizitat, proza lui Tacitus este un extraordinar instrument de interogare al condiţiei umane: Roma este materia din care se hrănesc secolele care vor veni.
Şi poate că această fibră vizionară este responsabilă pentru vitalitatea unei opere care trimite la relaţia dintre demnitate şi tiranie. Proza sa severă încadrează destinele în rama devenirii politice şi morale. Paginile de cruzime şi de laşitate pe care le consemnează sunt oglinda în care omul se poate contempla, cu toate căderile sale. Un anume pesimism pare să domine timbrul său, în clipele în care, asemeni unui romancier, istoricul intră în scenă, spre a-şi comenta propria sa creaţie.
Roma lui Tacitus este parte din tradiţia care ne modelează, iar personajele “Analelor” şi “ Istoriilor” sale intră în substanţa canonului occidental. Tragismul lui Tacitus trece dincolo de graniţele vremurilor sale, spre a îmbrăţişa un viitor al tiraniei şi al delaţiunii. Puterea nelimitată care distruge şi corupe, iată obsesia tacitiană pe care secolul XX o va transforma în tema sa centrală. Crima de stat ajunge, o dată cu ideologiile totalitare, ciuma care ne asaltează oraşele fericite, spre a ne pune la încercare curajul demnităţii noastre.
Roma şi noi
Istoria romană devine, pentru moderni, una dintre referinţele centrale. Pentru “Părinţii fondatori” americani, republica lor se revendică de la un trunchi de virtute şi de prudenţă roman. Roma este, pentru cei ce întemeiază libertatea americană, un teritoriu al legilor şi al devoţiunii civice.
Dar mai există şi o altă Romă, acea Romă despre Tacitus scrie in prozele sale. Este acea Roma în care ordinea republicană a regimului mixt este inlocuită cu puterea unui simgur om, acea Româ care, în numele măreţiei imperiale, alege drumul dictaturii perpetue sprijinite pe armată şi pe pretorieni. Este acea Româ care se transformă in laboratorul de încercare al unui teribil despotism.
“Analele” lui Tacitus sunt tabloul în care această Romă a tiraniei îşi dezvăluie chipul de meduză: dincolo de campaniile militare, dincolo de listele de magistraţi, se află realitatea implacabilă a Principatului ca formă de organizare a statului. Iar Principatul întemeiat de Augustus este imaginea autorităţii ilimitate, temperate doar de revoltele militare şi de conjuraţii de palat. Ficţiunea continuităţii republicane nu mai poate ascunde naşterea unui alte regalităţi.
Iar pentru Tacitus coruperea moravurilor republicane este inseparabilă de paroxismul tiraniei. Portretele sale sunt memorabile : de la perfidia lui Tberius la megalomania lui Nero, panoplia de vicii şi de aberaţii este una terifiantă. Roma sa este dominată de un sentiment al sângelui, al fricii şi al delaţiunii :oamenii sut ucişi pentru ca averile să le fie confiscate, iar spionii pătrund în intimitatea caselor, spre a fi urechile puterii.
Puterea absolută şi neîngrădită sfârşeşte prin a devasta şi distruge, iată lecţia pe care Roma lui Tacitus o predă celor de astăzi. Iluzia temperării tiranilor prin sfatul inţelepciunii este înlăturată de forţa brutală. Moartea lui Seneca, educatorul lui Nero, este scena ce cuprinde eşecul unei ambiţii pedagogice.
Segmentul neronian este cel în care intensitatea cruzimii atinge un prag al insuportabilului. În Nero, Tacitus construieşte personajul ce ilustrează despotismul histrionic: matricidul înlătură zăgazurile, inaugurând un timp al sângelui şi al fricii.
Profetismul tacitian anunţă, vizionar, tiparul vremurilor ce vor veni. Ambiţia dictatorilor de secol XX va fi aceeaşi, de a extermina nu doar pe om, ci şi virtutea însăşi. Frica care se răspândeşte asemeni unei molime se serveşte de delaţiune spre a se hrăni pe sine: informatorii poliţiilor politice sunt urmaşii celor care, în era imperială, denunţă pe cei de lângă ei, spre a primi recompensa binemeritată. Atomizarea este consecinţa contaminării prin frică, căci solidarităţile sunt sfărâmate de spectrul trădării.
Roma lui Tacitus este oglinda in care aberaţiile viitorului se pot întrevedea, profetic. Obsesia supravieţuirii conduce la normalizarea abjecţiei şi la firescul laşităţii. Arbitrariul se întemeiază pe teroarea difuză,in vreme ce curajul devine o crimă contra statului însuşi.
Revenirea la Tacitus devine un exerciţiu de introspecţie morală . Veştmintele moderne ale despotismului nu pot masca continuitatea ambiţiilor liberticide,căci strivirea individului este ţelul niciodată abandonat de cei ce visează la instăpânirea dominaţiei absolute a viziunii lor. Drumul Romei lui Tacitus duce către noi: era supravegherii ubicue şi a propagandei digitale este vremea noilor tiranii.
