Regimul comunist este, înainte de toate, o ideocraţie. Temelia puterii sale criminale este reprezentată de idei. Tot ceea ce se înfăptuieşte, de la represiune la reeducare şi reîntemeiere, este fondat pe această credinţă în primatul ideologiei. Nimic nu poate fi străin partidului, de vreme de menireasa este aceea de a fi centrul de la care radiază energia unică a transformării totalitare.
Îar cercetările sobre şi profunde ale lui Cristian Vasile au capacitatea de a interoga, pornind de la un nivel de documentare minuţioasă, această relaţie dintre Idee, intelectuali şi partid. Istoria intelectuală devine, pentru Cristian Vasile, nu doar un instrument de cunoaştere, ci şi unul de reconstituire morală. Abjecţia şi curajul se regăsesc ambele în paginile volumelor sale. Mai mult decât o voce esenţială a istoriografiei contemporane, Cristian Vasile este un reper de luciditate etică: trecutul comunist este privit prin lentilele modelate de vitalitatea viziunii democratice.
Cămaşa de forţă a dialecticii
Cercetarea dedicată institutelor umaniste ale academiei RPR sub regimul Dej este una dintre cele mai ambiţioase fresce istorice alcătuite recent. Un vast fond documentar este excavat, iar panorama care se dezvăluie invită la reflecţia în marginea rolului pe care intelectualul îl primeşte, în opera de construcţie a noii orânduiri.
Regimul de democraţie populară atacă, de la chiar debuturile sale, Universitatea şi Academia. Prima este epurată, în vreme ce a doua este refondată , purificată fiind de tot ce amintea de trecut. Ruptura este asumată şi justificată ideologic. Cunoaşterea nu se mai poate refugia în apolitism şi în cosmopolitism: ea trebuie să fie un instrument de schimbare revoluţionară, în acord cu dogma partinică.
Intelectualul este, prin chiar natura sa, o prezenţa ambivalentă în anii dejisti. Pe de parte, el poate fi un aliat preţios în lupta de zidire a lumii noi. Pe de altă parte, prin urmele de conştiinţă burgheză, el rămâne un actor suspect, ce se cere supravegheat şi încadrat atent.
Academia RPR devine entitatea a cărei misiune este de a planifica şi coordona opera de edidicare a unei culturi de insporaţie marxist- leninistă. Iar institutele ei de cercetare umanistă, examinate de Cristian Vasile, sunt curelele de transmisie ce participă la acest efort prometeic al genezei ideologice.
Nimic nu poate fi inocent în întemeierea şi in funcţionarea lor, de vreme ce institutele academice sunt subordonate ,legal şi simbolic, unei ierarhii de partid şi de stat. În egală măsură, institutele academice păstrează un statut care le distinge de învăţământul universitar : cadrele care le populează nu sunt şi nu pot fi decât rareori profesori. Paradisul universităţii le este inaccesibil.
Diefernţa de roluri dintre universitate şi academie este marcată, în mod lipsit de ambiguitate: activitatea de îndoctrinare a generaţiilor de studenţi nu se poate confunda cu cea de cercetare planificată comunist. Carierele interogate de Cristian Vasile ilustrează, de cele mai mult ori, acest principiu al selecţiei de cadre.
În vastul roman imaginat aici fiecare dintre institute este un capitol ce îşi are propria sa dinamică. Conducătorii lor sunt, adeseori, mici satrapi ce domină o comunitate de cercetători care le datorează existenţa şi salvarea . Iar această recuperare instituţională/ încadrare a intelectualilor vechi este inseparabilă de controlul exercitat de conducere în forme mai mult sau mai puţin umilitoare.
Dar peste fiecare dintre aceste institute se află centrul vital al societăţii comuniste, PMR: în faţa sa şi a activiştilor răspund cei care sunt însărcinaţi cu direcţia lor .Verificările, demascările, auto-criticile sunt toate parte din acest cotidian dejist. Ambiţia neutralităţii apolitice a cercetării este o erezie care se cere combătută, cu fervoarea revoluţionară. Există un singur punct de pornire valid, acela al ideologiei.
Dosarele de exstenţe din cartea de faţă sunt istorii despre compromis, adaptare şi ratare intelectuală. Personajele lor sunt, toate, captive în acest univers ideocratic: schimbarea de curs oficial decide destinele, iar strategia de interpretare a voinţei PMR ete una vitală, in ordinea salvării individuale şi colective.
Institutele academice sunt,aşadar, un purgatoriu dialectic, un domeniu intermediar între infernul persecuţiei şi paradisul mandarinatului ideocratic. Şi chiar şi cei care le conduc histrionic, ( este cazul lui G. Călinescu) sunt supuşi, la rându-le, unei implacabile cenzuri a PMR, în calitate de stat -major al revoluţiei.
Profundă, erudită, subtilă în judecata sa morală, cartea lui Cristian Vasile este cronica unui timp de reeducare şi de cooptare. Căci alegerile intelectuale sunt inseparabile de consecinţele etice, iar între rezistenţă şi colaborare se distinge spaţiul teribil al existenţei sub totalitarism.
