Încă din cele mai vechi timpuri omul pendulează constant între ficțiune și realitate. În orice perioadă ar fi trăit, individul uman ar fi fost mai degrabă preocupat de crearea unei lumi în care să se poată refugia decât de îmbunătățirea propriei realități, realitate care a fost dintotdeauna nesatisfăcătoare.
Avem nevoie de ireal pentru a suporta ceea ce se petrece în jurul nostru. În momentul în care cele două lumi nu se pot suprapune intervin dezamăgirile. Te simți neputincios și nu mai știi de ce parte a baricadei te afli. Poți alege să trăiești în lumea visului, fiind deconectat de tot ceea ce înseamnă o experiență reală, sau să dai piept cu realitatea crudă și să o accepți, încercând să faci față plictisului ce intervine. Dar dacă ți-aș spune că există și o cale de mijloc și ai putea să îmbini ficțiunea cu realitatea, astfel încât să existe un echilibru și să nu se ajungă la destructurare ? Este vorba despre o posibilă salvare, existentă de mii de ani. Alții au practicat-o înaintea ta și astfel au putut face parte din ambele lumi. Atunci când realitatea nu mai răspundea nevoilor proprii, se agățau de imaginație și nu făceau altceva decât să creeze. Se lăsau duși de acest val, refuzând să mai ajungă la țărm. Unii dintre ei rareori se apropiau de mal și asta numai pentru a-și culege inspirația din jur.
Atât realitatea, cât și fantezia sunt necesare în viața fiecăruia dintre noi. Consider că cea care poate realiza o îmbinare între cele două și nicidecum o ruptură, este arta. În cadrul Ideilor Perfecte ale lui Platon arta reprezenta o copie de gradul al doilea, deoarece sursele se găseau tocmai în această mlaștină pe care nu o putem tolera cu prea multă ușurință. Dacă analizăm capodoperele din toate timpurile din cadrul oricărei arte, observăm că realitatea a avut un rol crucial. Nu îi putem nega importanța pentru propria evoluție. Cât despre lumea imaginarului, ce ar mai fi de spus? Este universul salutar pe care fiecare și-l construiește încă din copilărie și evadează ori de câte ori este nevoie. Important este să știm cât putem să ne pierdem între cele două lumi.
Din punctul meu de vedere, mișcarea suprarealistă este cea care creionează cel mai bine această întrepătrundere indisolubilă între realitate și ficțiune. Pornind de la spusele lui Freud „omul a avut nevoie de un vis pentru a suporta realitatea”, suprarealiștii își povesteau visele, le analizau în grup și discutau despre scrieri de psihanaliză. Treptat, a apărut suprarealismul oniric în care artiștii au revenit la tehnicile tradiționale de desen și pictură pentru a-și reprezenta viziunile de vis sau de coșmar. Astfel, exprimau cele mai adânci trăiri pe care nu le-ar fi putut exterioriza într-un mod obișnuit. Numai așa le puteau prezenta lumii. Acolo, în camera în care doar lumina putea pătrunde se dădea lupta cu propria ființă. Se zbăteau până ideile prindeau contur. În frenezia lor pierdeau contactul cu orice urmă de realitate, iar fantezia îi primea cu brațele deschise. Aceștia au acceptat experiențele negative pe care le-a rezervat realitatea, tocmai pentru a-și crea propria măreție. Altă cale nu a existat.
Un reprezentant al suprarealismului, Salvador Dalí, își afirmă unul dintre obiectivele sale, care ar putea reprezenta un motto al acestei mișcări : „Sistematizez confuzia și contribui la discreditarea completă a lumii reale.”
„Diferența dintre mine și suprarealiști este că eu chiar sunt unul. “
Salvador Dalí la vârsta de 6 ani a vrut să fie bucătar, la 7, Napoleon.
De atunci, ambiția sa crescuse și odată cu ea și megalomania sa.
,,Acum , spuse el, vreau să fiu doar Salvador Dalí. Nu am o dorință mai mare. “
Acesta avea să fie unul dintre cei mai însemnați artisti ai secolului al douăzecilea alături de Picasso și Matisse.
Cuvintele lui : ,,Oh, Salvador, acum știi adevărul: dacă te porți ca un geniu, vei fi unul.”
Dalí cel tânăr, un artist necunoscut, a jonglat cu tot ism-ul: impresionism, cubism, fauvism, futurism.
Din punctul lui de vedere, pictorii nu ar trebui să se teamă de perfecțiune pentru că oricum nu o vor atinge niciodată. Totodată, dacă ești un artist mediocru, asta se va vedea și în lucrările tale, iar publicul te va lua drept mediocru.
Dar Dalì era departe de a fi acest lucru. Așa cum își intitulează jurnalul: „ Jurnalul unui geniu”, Dalí avea să fie unul.
În cadrul picturilor sale, se remarcă felul în care toarnă de-a valma gânduri, sentimente, idei estetice, pentru că privind pentru prima dată o pictură niciodată nu te vei gândi pe moment la nuanțele folosite, la umbre, tehnici și alte detalii, ci o vei simți, ea te va face întâi și întai să simți ceva.
Dalí avea conștinta propriului geniu până la vertij.
Părintii săi l-au numit Salvador tocmai pentru că ,metaforic vorbind, chiar avea să salveze pictura amenințată cu moartea de arta abstractă și de toate ismele anarhice și de suprarealismul academic.
În cadrul lui Dalí lipsește orice formă de modestie, dar sinceritatea arde.
Atât în propriul jurnal cât și în picturi se remarcă faptul că Dalí se dezbracă de secrete cu o vervă strălucitoare.
Lucrările sale și personalitatea geniului nu reprezintă nimic altceva decât un imn al splendorii, al sublimului.
Sublim este faptul cu care se nasc capodoperele lui . Sublimul ce debutează în contrarietate și culmineaza în obstinație.
În cadrul picturilor lui Dalí nici nu se știe ce merită să fie admirat mai întâi : oare sinceritatea lipsei de modestie sau ambiguitatea operelor sale care stau și așteaptă poate să fie deslușite de contemplatori ?
În orice caz, Dalí este cel mai în măsură să vorbească despre sine. O face cu lux de amănunte și cu un lirism de factură personală.
Fără doar și poate Dalí are darul imaginii , arta de a judeca iute și pregnant.
De asemenea, există și un spirit de Renaștere regăsit în pictura sa.
Cu alte cuvinte, Dalí este un pictor revoluționar, a cărui importanță e considerabilă. Un spirit fertil, strălucitor…
Pentru el, nimic nu e mai sublim decât tenacitatea ființei sale de a exista.
Cu siguranță, personajul delirant al lui Dalí s-a retras încetul cu încetul în propriul univers în care obiectele obișnuite erau ușor modificate și etichetate ca artă, introducând ulterior două sau mai multe obiecte fără legătură. Geniul său ne pune la încercare felul rațional de a înțelege lumea fizică. A creat imagini deschise unor interpretări multiple, pornind de la obiecte reale. Așadar chiar și unui pictor extravagant precum Dalí i-a fost de folos această oprire scurtă în realitate.
