Niciodata pregătit să se înregimenteze, niciodată pregătit să-i trădeze pe cei care sunt pe cale de a fi învinşi, niciodată pregătit să îmbrăţişeze monolitismul revelaţiei ideologice, Camus este un anarhist ce apără, în numele revoltei, cauza demnităţii umane.
Textele sale, rostite sau scrise, poartă în ele un sentiment al autenticităţii: Camus nu este şi nu poate fi acel “ intelectual angajat” care să ofere statului criminal justificarea sugrumării libertăţii. Erorile şi dilemele sale sunt hrănite de o vocaţie a adevărului intransigent. Refuzând practica politică, Camus alege rostirea etică, cu acea limpezime tenace a tinereţii inimii sale.
Glasul unui secol
Iar conferinţele şi discursurile tipărite acum, în această ediţie Camus , în traducerea Marinei Vazaca, sunt laboratorul în care se pot distinge ideile ce trec în marile sale opere şi texte jurnalistice. Alocuţiunile lui Camus respiră, asemeni paginilor sale de proză, o vitalitate a sincerităţii rănite.
Deceniiile adunate aici sunt cele în care Albert Camus trăieşte vârsta secolului său. Purtând în trupul său boala de care nu poate uita, înaintând spre moartea ce îl va feri de bătrâneţea fetidă, Camus participă la o mişcare a epocii sale. Stânga pe care o imaginează este, ca şi cea orwellliană, una asumat anti-totalitară. Anticipând “Omul revoltat”,intervenţiile sale sunt expresia acestei critici ce contestă ordinea ideocratică exterminând libertatea.
Palpită, în aceste pagini, obsesiile lui Camus, cele de care el nu se poate despărţi, ca de o cămaşă a lui Nessus. Iar prima dintre ele, cea la care revine, mereu şi mereu, este Spania: cauza republicană este apărată de Camus cu tenacitatea celui care nu poate accepta împăcarea cu compromisul imund. Anarhist şi libertar, Camus elogiază în Spania sa exilată şi persecutată propria sa utopie, aceea a revoltei care nu se îndreaptă spre încremenirea totalitară a regimului sovietic. Spania lui Camus este aproape de Spania lui Orwell, o Spanie care se desparte de comunism şi de franchism în egală măsură. Ostil oricărui apel la pragmatismul ce acordă certificatul de respectabilitate regimului lui Franco, Camus este captivul unei iluzii, prizonier al energiei hrănite de elanul disperării sale etice.
Iar revoluţia din 1956 din Ungaria este citită, ca şi revolta berlineză din 1953, ca o întruchipare a acestei viziuni care se opune, implacabil, religiilor totalitare ale veacului său. Asemeni Spaniei, Ungaria este patria unei promisiuni a libertăţii. Cei care luptă la 1956 luptă pentru demnitatea care le este răpită de tiranie. Alegerile lui Camus nu se supun ordinii realismului pragmatic, precum cele aroniene: ele sunt gesturi decisive ale unei inimi cutezătoare, sedusă de curajul solidarităţii. Ungaria lui Kadar este lagărul între ale cărui margini o naţiune şi o idee a onoarei sunt încătuşate. Vocea lui Camus este vocea acestei disperări morale îndreptate spre viitor.
Algeria este, în acest repertoriu de cauze pierdute, cea mai dureroasă şi tainică. Acolo unde Raymond Aron analizează, vizionar, apelând la soluţia acordării independenţei, Camus priveşte războiul civil cu ochii fiului ce contemplă devastarea spaţiului matern. Utopia algeriană a lui Camus este acest gând de a evita alegerea dintre barbaria FLN şi represiunea militară franceză, în căutarea unei patrii care să îi adune pe toţi, ca parte din acel cosmos al Mediteranei. Armisţiul la care face apel Camus este o imposibilitate politică.
Algeria sa, Algeria mamei sale, Algeria tătălui mort, Algeria soarelui de la amiază, este pe cale de a muri şi doar accidentul fatal îl salvează pe Camus de la sfâşierea finală: amintirea acelei Algerii pierdute devine una cu memoria sa.
Anarhist şi visător, Camus a ales, mereu , drumul revoltei. dar nu şi pe cel al revoluţiei. Solidar cu cei învinşi, Camus a îmbrăţişat, până la capăt, calea rezistenţei- înfrângerile au devenit, prin puterea textelor sale, materia din care se alcătuieşte speranţa.
