Lumea aceasta a incertitudinilor, unde haosul amenință la fiecare pas, are nevoie mai mult ca oricând de înțelepciunea gândirii tragice. Robert D. Kaplan, unul dintre cei mai influenți analiști de politică externă, se întoarce la operele dramaturgilor Greciei antice, la operele lui Shakespeare, ale filozofilor germani și ale clasicilor moderni pentru a explora marile teme ale politicii internaționale: ordinea, haosul, revolta, ambiția, loialitatea față de familie și stat, violența și greșelile puterii.
Îmbinând analiza geopolitică cu înțelepciunea literaturii, cartea sa este esențială pentru oricine dorește să înțeleagă în profunzime tragediile epocii noastre.
„O lucrare strălucită despre impactul conflictelor și transformărilor istorice asupra minții umane.“ — Henry A. Kissinger
„Dacă există o carte care ar trebui să fie lectură obligatorie – și temă de reflecție profundă – pentru toți liderii și factorii de decizie, aceasta este.“ — Evan Thomas
„O meditație elocventă despre război, geopolitică și condiția umană.“ — G. John Ikenberry
ROBERT D. KAPLAN (n. 1952 ) este unul dintre cei mai importanţi analişti de politică externă americani şi un specialist de renume în istoria Războiului Rece. Revista Foreign Policy l-a inclus de două ori în „Top 100 Global Thinkers“, iar The New York Times l-a nominalizat printre cei mai influenţi analişti ai epocii de după cel de-al Doilea Război Mondial, alături de Francis Fukuyama, Paul Kennedy şi Samuel Huntington. În ultimii treizeci de ani a scris articole pentru The Atlantic, The New York Times, The Washington Post, Financial Times, The Wall Street Journal şi The Los Angeles Times. În calitate de corespondent de presă, a călătorit în peste 100 de ţări şi a locuit vreme îndelungată în Israel, Portugalia şi Grecia. Ca urmare a numeroaselor sale vizite în estul şi sud-estul Europei, a devenit un fin cunoscător al Balcanilor, fiind unul dintre primii autori americani care au prevăzut izbucnirea unui război în regiune. Între volumele sale de analiză geopolitică şi de călătorii se numără: Asia’s Cauldron: The South China Sea and the End of a Stable Pacific; The Revenge of Geography. What the Map Tells Us About Coming Conflicts and the Battle Against Fate (Răzbunarea geografiei. Ce ne spun hărţile despre viitoarele conflicte şi lupta împotriva destinului, 2013); Monsoon: The Indian Ocean and the Future of American Power; Balkan Ghosts: A Journey Through History (Fantomele Balcanilor. O călătorie în istorie, 2007) şi Eastward to Tartary: Travels in the Balkans, the Middle East, and the Caucasus (La Răsărit, spre Tartaria. Călătorii în Balcani, Orientul Mijlociu şi Caucaz, 2002). Robert D. Kaplan este în prezent senior fellow la Center for a New American Security; a lucrat ca analist geopolitic pentru agenţia Stratfor, a fost profesor invitat la United States Naval Academy şi membru al Departamentului Apărării al Statelor Unite. A consiliat mai mulţi preşedinţi, seretari de stat şi miniştri ai apărării americani.
- FRAGMENT
Anarhia era cea mai mare, cea mai profundă teamă a grecilor antici. Grecii erau prea raționali pentru a ignora puterea iraționalului, care stă mereu la pândă de cealaltă parte a civilizației. Ei nu vedeau nici o echivalență morală între ordine și dezordine. În tragedia greacă, un univers ordonat – opusul haosului – este întotdeauna o virtute. Lumea modernă a pierdut această sensibilitate pe fondul monstruoaselor pervertiri ale ordinii pe care le-au impus Hitler și Stalin și care au stat la baza ficțiunilor distopice ale lui Aldous Huxley, Minunata lume nouă (1932), și George Orwell, 1984 (1949) – două cărți care au prezentat regimuri atât de înfricoșătoare, încât au discreditat însăși ideea de ordine.
Desigur, odată ce ordinea este impusă, trebuie să găsim o cale prin care să o facem din ce în ce mai puțin tiranică. Părinții fondatori ai Revoluției Americane s-au confruntat cu această problemă și au purtat dezbateri aprinse pe această temă. Faptul că ordinea e mai bună decât orice altceva, dar implică și pericole grave este unul dintre motivele pentru care grecii vedeau lumea ca fiind profund imperfectă, și totuși frumoasă.
Grecii și-au dat seama cât de important este să se teamă de haos, reușind astfel să-l evite. Frica ne avertizează, căci există atât de multe lucruri pe care nu le știm despre ceea ce ni se poate întâmpla atât ca națiune, cât și ca indivizi. Oedip rege, de Sofocle, ne învață că nici un om nu poate fi considerat norocos până în clipa morții sale – pentru că nimic nu este sigur și, prin urmare, nimic nu poate fi luat de bun. Același lucru este valabil și pentru o națiune. Cei mai înțelepți dintre noi sunt plini de teamă, care este orientată spre viitor. Este valabil mai ales pentru cei aflați la putere, care decid între război și pace. Liderii înțelepți sunt cei care știu că trebuie să gândească tragic pentru a evita tragedia. Vladimir Putin nu a învățat această lecție, altfel nu ar fi invadat Ucraina.
Tragedia greacă apare din nevoia de teamă constructivă sau de precauție grijulie și merge mai departe, cuprinzând multe alte lucruri. De exemplu, adevărata tragedie se caracterizează prin conștientizarea dureroasă a alegerilor limitate pe care le avem, oricât de vast ar fi contextul. Aceasta este lumea constrângerilor. A fi conștient de sine înseamnă a înțelege, în orice situație dată, ce este posibil și ce nu. Însă o astfel de conștientizare de sine vine adesea prea târziu pentru a influența rezultatul. Necazul și paradoxul unei persoane aflate într-o funcție înaltă este că, în ciuda autorității deținute, opțiunile de care dispune chiar se pot dovedi imposibile.
Tragedia ne arată, de asemenea, că nu există nimic mai frumos în această lume decât lupta individului împotriva sorții potrivnice, chiar dacă moartea îl așteaptă, având puține sau deloc șanse de a rămâne pentru mult timp în amintirea oamenilor. Aceasta e adevărata măreție a spiritului uman, pentru că lupta are întotdeauna un țel și o șansă de izbândă. Tragedia nu înseamnă fatalism și nici nu are legătură cu pasivitatea stoicilor. Este înțelegere: înțelegerea și cunoașterea de sine pe care le-am dobândit în cele din urmă la Fallujah, când mi-am dat seama cât de mult m-am înșelat în privința Irakului și de ce. Când gândești tragic de la început însă, te temi întotdeauna de viitor, și astfel devii conștient de propriile limite, ceea ce te face să acționezi mai eficient. Scopul meu aici este să vă inspir, nicidecum să vă deprim.
În tragedia greacă nu e vorba de suferința de rând și nici de odioasele crime împotriva omenirii. Nicolae Ceaușescu și Saddam Hussein, cei doi monștri cu care am avut de-a face în primii ani ai carierei mele de reporter străin, nu ar putea fi niciodată eroi tragici, pentru că le lipseau mijloacele necesare pentru a dobândi cunoașterea de sine. Eroul tragic ajunge, în cele din urmă, la înțelepciune. Așa cum o defineau grecii, tragedia nu este triumful răului asupra binelui, ci triumful unui bine asupra altui bine care provoacă suferință. Înlăturarea lui Saddam Hussein a fost un lucru bun, dar a înlocuit un bine mai mare: aparența de ordine. Nici măcar regimul autoritar și nelegiuit al lui Saddam nu a fost cel mai nociv haos care s-ar fi putut abate asupra țării sale; chiar și fără el, sute de mii de oameni din Irak au murit violent în continuare. Tragedia presupune confruntarea dintre țeluri deopotrivă de morale, dar incompatibile între ele, câtă vreme alegerea între bine și rău este prea ușoară. De aceea, în mare măsură am eliminat răul din această carte.
Irakul a fost un eșec de dimensiuni aproape epice, dar nu din cauza răului, ci pentru că liderii noștri și-au pierdut capacitatea de a gândi tragic după sfârșitul Războiului Rece. Tocmai acea sensibilitate încerc eu s-o recuperez.
